Cu 148 de zgârie-nori, definiți oficial ca turnuri de peste 150 de metri, Dubai ocupă locul al treilea în clasamentul orașelor cu cei mai mulți zgârie-nori din lume, după Hong Kong și New York City. Și totuși, chiar dacă locuiești între sticla și betoanele din această metropolă, poți oricând să evadezi și să te afunzi în natură și în sălbăticie, aflate la doi pași de oraș. Deși sălbăticia este în acest caz marele Deșert al Arabiei, pentru un turist nu e puțin lucru să părăsească cea mai înaltă clădire din lume și în două ore să ajungă sus pe dune, de unde nu mai zărește decât coamele ruginii ale movilelor de nisip, întinzându-se una după alta până hăt, departe.

„Poarta” secretă de intrare în deșert ne-a fost deschisă de Shabir, ghidul nostru arab îmbrăcat în haine albe, cu un batic alb-roșu pe cap prins cu colac negru. M-am suit alături de Valeriu, prietenul meu, într-o Toyota albă 4X4 alături de un german care locuia în Australia și de doi coreeni, cu Shabir la volan. De cum a auzit că suntem români, Shabir ne-a povestit că mai fusese ghid pentru un cuplu de români în urmă cu câteva zile și că îi întrebase „De ce vă zice români? Pentru că sunteți romantici?”. L-am asigurat râzând că nu și am pornit apoi spre Sharjah, emiratul aflat chiar în nordul Dubaiului, pentru o porție de „dune bashing”. Tradusă cuvânt cu cuvânt, expresia ar însemna ceva de genul “izbire de dune” și se referă, de fapt, la un off-road într-o mașină de teren pe dunele de nisip.

Shabir ne-a lămurit de ce nisipul emiratului din nord era mult mai potrivit pentru un safari în deșert decât cel din Dubai: cel din Dubai era prea fin, iar mașina n-ar fi avut aderență pe el. În schimb, cel din Sharjah era mai grosolan, ceea ce-l făcea perfect pentru virajele făcute într-o mașină înclinată la 45 de grade. În plus, ne-a îmbiat Shabir, nisipul din Sharjah este mult mai frumos colorat: are 4-5 nuanțe și o tentă maronie-roșiatică, spre deosebire de mai fadul nisip gri din Dubai. De la bun început, Shabir a avut grijă să ne avertizeze ca nu cumva să consumăm alcool pe teritoriul emiratului Sharjah, unde legea sharia este aplicată mult mai drastic decât în Dubai.

Pe drum, ghidul nostru ne-a povestit o mulțime de lucruri despre emiratezi și cultura lor. De la el am aflat că bărbaților emiratezi le era tot mai greu să plătească sumele foarte mari de bani cerute de familiile fetelor emirateze în momentul căsătoriei. Cu timpul, tradiția darului în bani a devenit tot mai apăsătoare, așa că bărbații au început să își caute mirese în alte state arabe, precum Egipt sau Siria. Acasă, emiratezele rămâneau fete bătrâne. Îngrijorat de noua tendință, Guvernul a decis să le dea cetățenilor săi niște stimulente financiare dacă își alegeau neveste dintre localnice. Sumele turuite de Shabir mi s-au părut colosale: cine ia de soție o emirateză primește 70.000 de dirhami (50.000 ca să îi dea părinților, 20.000 le rămân tinerilor însurăței ca să plece în vacanță sau să facă ce vor cu ei). Iar cel care ia de nevastă o emirateză de peste 35 de ani primește 100.000 de dirhami și o vilă. Lucrurile s-au mai îndreptat, ne-a spus Shabir zâmbind: „Acum e mai bine”.

În Emiratele Arabe, un bărbat se poate căsători cu 4 femei, conform tradiției islamice. Shabir ne-a explicat însă că, în general, doar cei bătrâni mai au câte 4 soții. Tinerii tind să se căsătorească cu o singură femeie deoarece, chiar dacă nivelul de trai a crescut constant, viața a devenit și ea tot mai scumpă.

Pe măsură ce avansam spre nord, ghidul nostru ne arăta cu mândrie în stânga și-n dreapta noi și noi dovezi ale grijii pe care conducătorii Emiratelor o au pentru poporul lor: o clădire maronie ce arăta ca un fort în deșert era, de fapt, o ditamai sală de mese pe care Guvernul o punea la dispoziția emiratezilor, gratuit, pentru a-și serba ziua de naștere. Am trecut și pe lângă o închisoare înconjurată de deșert, cu celulele construite în mare parte sub pământ pentru a le ține răcoare deținuților. Shabir ne-a povestit că deținuții stau câte unul sau câte doi în cameră, că primesc mâncare foarte bună și că fac sport. „Better than home”, ne-a asigurat el.

În fața noastră se întindea un drum neted, delimitat de deșertul punctat din loc în loc de ierburi și de tufișuri. Pe marginea șoselei, semnele rutiere cu o cămilă în mijloc – precum cele de la noi de pe drumurile montane cu căprioare sprintene – le aminteau șoferilor să fie atenți la animale.

De la Shabir am aflat că autoritățile din Dubai aveau în plan noi proiecte arhitecturale, care de care mai fantastice și mai colosale, plănuite pentru expoziția universală Expo 2020, ce va fi găzduită de orașul arab: un nou cel mai mare mall din lume, dublu față de Dubai Mall ca număr de magazine (Mall Dubai are 1.000 de magazine, iar cel nou va avea 2.500), cele 7 minuni ale lumii, toate reproduse la scară, o grădină zoologică imensă și un oraș construit în întregime în interior, cu parcuri, hoteluri, magazine și străzi aflate sub domuri de sticlă enorme, unde clădirile nu vor avea nevoie de aer condiționat pentru că întregul oraș va avea aer condiționat și o climă artificială.

Însoțiți de istoriile lui Shabir, nici nu ne-am dat seama când am părăsit șoseaua și am intrat pe un drum secundar care se adâncea în deșert. Ghidul s-a dat jos din mașină și i-a desumflat, parțial, roțile, ca să putem să ne avântăm pe dune. 13 mașini Toyota 4X4 albe au sosit treptat și s-au aliniat la locul de întâlnire. M-am suit pe o dună și am luat un pumn de nisip, cu gândul de a-l verifica pe Shabir și poveștile lui despre culorile deșertului în Sharjah. Tot ce spusese era adevărat: printre degete mi s-au scurs grăunțe roșiatice, maronii, galbene și negre.

S-a dat semnalul de plecare. Ne-am pus centurile, eu cu Valeriu la mijloc, Shabir cu germanul în față, iar cei doi coreeni în spate. Ne-am dat seama în ce ne-am băgat abia când ghidul nostru arab ne-a spus că i s-a întâmplat ca unii turiști să vomite în timpul „distracției”. Dar era prea târziu. Am pornit pe dune în șir indian, toate cele 13 mașini una în spatele celeilalte. Noi eram în a treia din față. Mă uitam în spate și vedeam întregul convoi urcând și coborând dunele, mișcându-se în meandre, stânga-dreapa, dintr-o parte în alta. Shabir nu ne ierta: intra tare pe versanții dunelor, accelera furios, lua pieptiș dealurile din nisip și cobora pe unde era mai abrupt. Cu un gol în stomac și inima mică, mă înfipsesem bine într-un colț pe banchetă, cu mâna înțepenită pe portieră. După câteva minute de zig-zag-uri pe dune începusem să simt cum o amețeală vagă îmi înnegura mintea. Nici coreenii din spate nu o duceau mai bine. „Ui! Sh-sh-sh! Oi!”, i-am auzit suspinând pe parcursul cursei nebune. „Corean guys OK?”, i-a întrebat Shabir, intrigat de atâtea oftaturi.

Până la urmă, n-a pățit nimeni nimic, deși mașina a alunecat de pe o dună – fără să ne răsturnăm – și ne-am pierdut locul din convoi.

Am coborât năuci după vreo 30-40 de minute și am privit cum un soare portocaliu apunea departe, dincolo de marea învolburată a dunelor.

Dacă v-au plăcut fotografiile și articolul și vreți să citiți și despre alte destinații din Asia, urmăriți Andreea în Asia și pe Facebook.

• desert
• desert sharjah
• emiratele arabe unite
• excursie in desert
• sharjah