Nu plănuiam să stau decât o noapte în Tașkent, dar pentru că LOT mi-a anulat zborul de plecare spre Uzbekistan și a trebuit să aleg altul, am plecat cu două zile mai devreme. Așa am ajuns să stau 3 nopți în capitală și am avut timp berechet să explorez orașul.

Inițial, când a trebuit să îmi schimb planurile, am crezut că o să mă plictisesc 3 zile în Tașkent. Din ce studiasem, credeam că pot să văd esența orașului într-o singură zi. Și probabil că aș fi reușit, însă cu siguranță nu aș fi descoperit uriașa ușă din oțel dintr-o stație de metrou (menită să transforme stația într-un buncăr în caz de atac nuclear) sau singura medresă medievală din capitală ce încă funcționează ca școală islamică.

Tașkent e mai mare decât Bucureștiul, dar nu pare. Când am citit că are aproape 3,2 milioane de locuitori nu mi-a venit să cred. Nu puteam pricepe cum orașul acela care nu părea niciodată aglomerat, cu bulevarde largi și spații aerisite, avea cu peste 1 milion de locuitori mai mult decât capitala noastră.

Explicația fenomenului cred că ține de suprafața celor două capitale: în vreme ce Bucureștiul s-a dezvoltat înghesuit pe 240 de km², Tașkent se întinde pe o arie de două ori și jumătate mai mare (cam 630 km²).

Cu mici excepții, Tașkent mi s-a părut un oraș curat și îngrijit, chiar dacă destul de prăfuit și hodorogit pe alocuri, fie că vorbim de asfaltul ros de vremuri al multor trotuare (care în mod sigur a prins anii de glorie ai URSS), de autobuzele învechite sau de câte un simbol comunist gen „secera și ciocanul” care le-a mai scăpat (re)decoratorilor de la metrou.

Și, că tot a venit vorba de metrou și de lucruri vechi, peste tot în stațiile de metrou din Tașkent aveam impresia că miroase a naftalină. Nu era un miros urât, dar mă trimitea cu gândul la ceva chimic (poate era vreun produs de igienizare?) În orice caz, o să asociez mereu metroul din Tașkent (care mi-a plăcut extraordinar de mult, v-am povestit aici în detaliu) cu mirosul de naftalină.

Tașkent nu se poate compara cu Samarkand, Bukhara și Khiva în privința arhitecturii tradiționale uzbece. Totuși, dacă vreți să regăsiți ceva din magia bătrânelor orașe de pe Drumul Mătăsii, nu trebuie să ratați Complexul Imamului Hazrati. Deși pare oarecum stingher și rupt de țesătura urbană din jur, complexul arhitectural – care include două foste medrese (școli islamice), două moschei, un mausoleu și un institut cultural islamic – poate fi un preview util pentru monumentele mult mai frumoase din celelalte 3 orașe.

Veți regăsi aici aceleași domuri turcoaz, aceleași intrări monumentale decorate cu plăci ceramice albastre și caligrafie islamică și aceleași ziduri ridicate din cărămidă arsă. Într-adevăr, o bună parte din complex datează din secolul XX (și chiar XXI; de exemplu, când am fost eu în octombrie 2024 încă se lucra la o extindere a institutului islamic).

Însă „nucleul” complexului este vechi de aproape 500 de ani. De exemplu, mausoleul ridicat în cinstea imamului Abu Bakr Muhammad a fost construit în anii 1541-1542, iar medresa Barakhan tot pe la mijlocul secolului XVI.

Un alt monument istoric ce merită o vizită este medresa Kokaldash. Construită între anii 1551 – 1575, este singura medresă medievală din Tașkent ce încă funcționează ca școală islamică. În trecut, lecțiile se țineau în arabă și persană, iar elevii studiau legea islamică, gramatica și literatura arabă și persană, matematica, geometria și astronomia.

În secolul al XVIII-lea, medresa a fost transformată în caravanserai. Ulterior a fost folosită pe post de fortăreață, iar în perioada sovietică a fost muzeu. După independență, spre finalul anilor ’90, clădirea a redevenit instituție de învățământ. În afară de studierea Coranului, elevii învață aici și literatură, istorie, geografie, engleză, fizică, matematică sau informatică. După finalizarea studiilor, mulți dintre absolvenți ajung să lucreze ca imami în moschei.

Dincolo de săli de clasă, de jur împrejurul curții interioare sunt și mici chilii în care sunt cazați elevii veniți din alte orașe (internatul are circa 100 de locuri). Pentru a nu-i deranja pe studenți, turiștii pot să facă doar câțiva pași în curtea interioară, iar apoi pot să urce până la etaj pentru a vedea singura sală ce este deschisă publicului. Nu este însă o sală de clasă, ci un fel de atelier al unui artizan local ce își vinde acolo sculpturile din lemn de nuc (la prețuri destul de mari, aș zice eu – cea mai mică cutiuță era vreo 80 de lei; drept urmare, n-am cumpărat nimic 🙂 ).

Și cu asta se cam încheie ce are capitala Uzbekistanului de oferit pentru pasionații de istorie medievală. Dar există și alte atracții, ca de exemplu Muzeul de Arte Aplicate, amenajat în mare parte într-o fostă locuință a unui comerciant rus extrem de bogat din Tașkent ce a trăit în secolul XIX. Muzeul are multe colecții impresionante, ca de exemplu cea de covoare.

Însă ce mi-a plăcut cel mai mult a fost chiar vechea casă a negustorului, splendid decorată în stil islamic uzbec.

De la tavanele minuțios sculptate în lemn, cu sute de nișe și casete, la pereții acoperiți de sus până jos de stucaturi colorate, ceramică și picturi delicate, locuința este pur și simplu magnifică.

Dacă stau să mă gândesc bine, este clădirea care mi-a plăcut cel mai mult din Tașkent. Poate pentru că îmi aduce aminte de Khiva cu ale sale palate la fel de pasional și de intens decorate.

Pentru culoare locală e musai să vizitați Bazarul (Chorsu) din Tașkent. Întreaga zonă, cu negustori care vând orice la tarabe, de la mirodenii la fructe, și de la pește la hălci enorme de carne, mi-a amintit de Oborul nostru. Doar că aici în loc de grătarele cu mici veți da peste cărucioarele cu faimoasele pâini rotunde uzbece, multe atât de migălos ornate cu ajutorul matrițelor încât ai putea să juri că cineva a cusut o broderie în aluat.

Iar în loc de bere veți găsi cvas vândut din niște mini-cisterne galbene. Preparată prin fermentare din apă, zahăr și pâine de secară (sau uneori din cereale), cvasul este o băutură foarte slab alcoolizată. De regulă, are între 0,5% și 1,5% alcool, așadar este o băutură să zicem de compromis, oarecum potrivită pentru o societate musulmană, care are însă puternice influențe rusești.

Apropo de alcool, există restaurante unde se găsesc fără probleme cocktail-uri sau alte băuturi alcoolice, ca de exemplu Cafe 1991, un restaurant excelent din centru, aflat foarte aproape de celebrul Hotel Uzbekistan. Însă în magazinele de cartier sau în supermarketuri eu nu am găsit. Din ce am văzut, la rafturi aveau doar bere fără alcool.

Cu excepția zonei din jurul bazarului, locuitorii din Tașkent mi s-au părut extrem de formal și de serios îmbrăcați. Sincer, din punctul ăsta de vedere, corporatiștii noștri can’t hold a candle to them 🙂 Peste tot pe unde mergeam, fie că eram la metrou, în autobuz sau pe bulevard, cred că 70-80% din oamenii întâlniți erau îmbrăcați în sacou, cămașă/bluză albă și pantaloni negri/fustă de stofă.

Păreau ca scoși din cutie, de parcă toți se duceau la un interviu de angajare. Ulterior am vorbit cu un tip din nordul țării, din Nukus, și mi-a zis că și-a întrebat și el prietenii din Tașkent de ce se îmbracă atât de sobru. Într-adevăr, în alte orașe, ca de exemplu Bukhara ori Samarkand, nu am observat ținute la fel de office ca în capitală.

Revenind la atracțiile din Tașkent, dacă vă pasionează cumva arhitectura sovietică (și nu sunteți sătui de blocurile comuniste de-acasă), aici o să aveți ocazia să vedeți o mulțime de clădiri pătrățoase, masive, dar de multe ori cu o tușă de orientalism în fațadele decorate cu motive ornamentale de inspirație islamică.

Cel mai notabil este monumentalul Hotel Uzbekistan, construit în 1974, cu fațada îmbrăcată de sus până jos într-un grilaj geometric ce evocă ferestrele închise cu zăbrele din lemn sau piatră sculptată din arhitectura tradițională.

O altă clădire interesantă este Teatrul Navoi (Opera din Tașkent), ce seamănă izbitor cu clădirea Operei din București – e de înțeles, dacă ne gândim că ambele au fost construite în epoca stalinistă, la doar 6 ani distanță una de alta.

Însă atracția care mi-a plăcut cel mai mult a fost metroul. Construite în anii ’70, stațiile de metrou sunt fabuloase. De la candelabre grandioase cu cristale și zorzoane la tavanele ce imită domurile moscheilor, fiecare stație este diferit decorată. Nu sunt două la fel.

De exemplu, tema decorativă din stația Paxtakor sunt plantațiile de bumbac, ce sunt foarte importante în economia Uzbekistanului.

Alisher Navoi are pereții acoperiți de plăci ceramice cu personaje din poeziile scriitorului cu același nume din secolul al XV-lea, iar în medalioanele din stația Cosmonauților sunt portrete ale astronauților ruși Iuri Gagarin (primul om în spațiul cosmic) și Valentina Tereșkova (prima femeie în spațiul cosmic).

Se pare că artiștilor care au creat decorațiunile le plăcea mitologia greacă deoarece într-un medalion este reprezentat Icar (probabil că da, într-un fel, putem spune că băiatul care a zburat prea aproape de Soare a fost primul astronaut 🙂 )

În cele 3 zile petrecute în Tașkent am vizitat în jur de 15 stații de metrou. O călătorie este foarte ieftină: 2.000 de somi uzbeci, adică 0,75 de lei.

Deși mie una mi s-a părut superb și am avut impresia că și dacă aș locui 20 de ani acolo tot nu m-aș sătura de metroul uzbecilor, se pare că, in the end, oricât de mult ți-ar plăcea un lucru, dacă trebuie să îl folosești zilnic, tot ajunge să te agaseze. Zic asta deoarece când i-am povestit tânărului de la recepția hotelului din Tașkent cât de mult mi-a plăcut metroul, băiatul mi-a tăiat-o scurt. Mi-a zis că sunt prea mulți oameni, iar el „urăște” metroul.

Dacă vreți să mergeți în Uzbekistan v-ar putea fi de folos și:

Am mers singură în Uzbekistan și mi-a plăcut la nebunie. Dar cât de periculos a fost?
Superlativele. Cele 7 minuni ale Uzbekistanului – ce locuri și experiențe mi-au plăcut cel mai mult
În mijlocul pustietății. Cum am ajuns la cimitirul de nave de la fosta Mare Aral, după ce am înfruntat cel mai prost drum pe care am mers vreodată
Khiva, „regina” orașelor din Uzbekistan. 3 zile în cetatea scufundată într-o bulă în care timpul a stat în loc

• atracții turistice uzbekistan
• obiective turistice uzbekistan