8 aplicații pe care le-am folosit ca să mă descurc în China, „țara fără cash” unde nu am reușit să țin în mână nicio bancnotă
Ca mulți alți români – prieteni, cunoștințe sau persoane pe care le știu de pe internet – am mers în 2025 în China deoarece statul chinez a eliminat – timp de 1 an – vizele pentru turiștii care vin din 38 de țări, inclusiv din România. Din ce am citit online, înțeleg că măsura a fost prelungită până prin mai-iunie 2026.
Chiar dacă nu mai avem nevoie de viză ca să vizităm China (rămâne de văzut până când), ca să poți să te descurci în această țară ai musai nevoie să îți instalezi o serie de aplicații pe telefonul mobil. În acest articol-ghid am să vă detaliez experiența mea cu aplicațiile de mobil în China, în speranță că informațiile vă vor fi de folos dacă ajungeți pe-acolo.
Internet cu VPN inclus
Evident, cel mai important lucru este internetul – rapid și din abundență. În China, wi-fi-ul din hoteluri, cafenele sau restaurante este egal cu 0, asta dacă aveți în plan să folosiți site-uri și aplicații cu care sunteți obișnuiți de-acasă. Facebook, Messenger, Instagram, WhatsApp et co nu sunt disponibile, și nici aplicațiile și site-urile celuilalt gigant, Google: YouTube, Google Maps, Google Translate, nici măcar motorul de căutare Google nu merge.
Am încercat să văd dacă pot să le folosesc fără să am VPN-ul pornit, dar nu, nici vorbă „să prinzi” ceva. Așa-numitul „Great Firewall of China”, programul prin care guvernul chinez cenzurează și blochează accesul la numeroase site-uri și rețele de socializare străine, funcționează brici. Ce mergea însă era motorul de căutare Bing (al Microsoft) deși, din ce am citit, conținutul afișat este și el cenzurat.
În orice caz, acest „Mare zid” nu mai este o problemă pentru turiștii care vin în China deoarece marile companii de telecomunicații din această țară vând acum cartele SIM cu VPN inclus. VPN-ul (Virtual Private Network) este necesar pentru a putea accesa site-urile și aplicațiile de care vă povesteam mai sus, „occidentale”. VPN-ul e important mai ales deoarece agenții de turism și ghizii folosesc și ei WhatsApp (cum se împacă asta cu interdicția de a folosi aplicațiile vestice, don’t ask me :-)). Așa că, pentru a putea lua legătura cu ei, trebuie să folosiți WhatsApp, asta dacă nu vreți să folosiți WeChat, echivalentul chinezesc (eu l-am instalat, dar nu l-am folosit).
Puteți fie să vă cumpărați o cartelă SIM fizică de la unul dintre operatorii de telefonie din China (cu VPN inclus), fie să cumpărați, online, un eSIM cu VPN inclus. Eu am ales prima variantă, iar primul lucru pe care l-am făcut de cum am pus piciorul pe pământ chinezesc a fost să-mi cumpăr o cartelă SIM de la China Unicom, unul dintre cei mai mari operatori de telefonie de aici.
Biroul Unicom se află chiar în Beijing Capital International Airport, în Terminalul 3, în zona de Baggage Claim pentru zborurile internaționale, foarte aproape de caruselul nr. 38. O tânără foarte drăguță, care știa bine engleză (o raritate în China, după cum veți vedea în continuare), m-a ajutat cu tot procesul. Mi-a pus SIM-ul în telefon și apoi mi-a instalat un VPN (Clash Meta for Android). Datele mobile au început să funcționeze imediat (spre deosebire de India, unde a trebuit să aștept câteva ore de la instalarea SIM-ului până când acesta s-a activat).
Unicom vindea două pachete, unul potrivit pentru vacanțele de circa 15 zile, și unul pentru cei care stăteau până la 30 de zile.
Deoarece noi stăteam 10 zile, am ales prima opțiune, ce oferea 60 GB și costa 200 de yuani (123 de lei). Pentru mine, a fost mai mult decât suficient, media zilnică de date folosite a fost de sub 2 GB, însă nu m-am uitat decât rar la clipuri pe YouTube și nu am jucat jocuri. În schimb, am trimis poze și clipuri video pe WhatsApp, am încărcat fotografii pe Facebook, am vorbit cu prietenii și am folosit intens aplicațiile de navigație și hărțile online. Chiar și așa, tot nu m-am apropiat de limită.
Alipay, „Dumnezeul plăților online” în China
După ce reprezentanta Unicom mi-a instalat SIM-ul, m-a întrebat cum vreau să plătesc: cu cardul bancar sau cu Alipay, o aplicație chinezească de plăți pe care mi-o instalasem de acasă în telefon, dar pe care evident că poți să o folosești numai după ce ai internet (să folosesc datele mobile ale operatorului român de telefonie nici în ruptul capului nu voiam, mai ales după experiența pe care am avut-o acum 8-9 ani în Thailanda, când am intrat cred 30 de secunde pe internet – era o urgență – și m-am trezit cu o factură de 50 de euro).
Am răspuns că plătesc cu Alipay deoarece voiam să testez aplicația. Apoi mi-a zis că, pentru a putea folosi Alipay trebuie să am VPN-ul oprit, altfel aplicația nu funcționează. L-am oprit, am plătit, și imediat Revolut (contul de Alipay era conectat la cardul Revolut) mi-a cerut să autorizez plata. Ca să intru în aplicația Revolut a trebuit să activez din nou VPN-ul. Am autorizat plata și deja mi se părea foarte enervant să fac treaba asta de fiecare dată (oprit VPN, pornit VPN), dar din fericire asta a fost singura dată când Revolut mi-a cerut să autorizez o plată făcută cu Alipay – îmi imaginez că s-a întâmplat așa deoarece a fost prima plată.
Ca idee, în cele 10 zile petrecute în China am plătit tot – dar absolut tot – prin Alipay. E simplu de instalat: mi-am făcut un cont, am conectat cardul de Revolut la ea și apoi am setat un PIN din 6 cifre. Nu doar că nu am folosit niciodată cardurile bancare în mod direct, însă nu am folosit niciodată nici cash. Este pentru prima dată când merg într-o țară și nu pot, la întoarcere, să spun că am pus și eu mâna pe o bancnotă. Și acum, când mă gândesc, mi se pare incredibil că nu am avut ocazia să țin în mână un yuan.
Pur și simplu, peste tot se poate plăti prin aplicații precum Alipay sau WeChat (pe a doua nu am folosit-o). Nu doar la restaurante, hoteluri, taxiuri și mall-uri, ci chiar și în ultima dugheană de unde vrei să-ți cumperi un durian, să zicem. Până și vânzătorii ambulanți care împingeau cărucioare pe stradă aveau cartonașe cu cele două coduri QR (cel albastru pentru Alipay, verde pentru WeChat) pe care le puteai scana ca să plătești.
Aplicația este foarte ușor de utilizat. Cu o singură excepție, pe care v-o relatez puțin mai jos, nu am avut probleme cu ea. În esență, ai două posibilități, și pentru fiecare variantă ai câte un buton în aplicație:
- Scan, prin care poți să scanezi tu QR code-ul magazinului, comerciantului etc, și
- Pay/Receive, prin care comerciantul îți scanează QR code-ul asociat contului tău.
După acest pas, fie suma de plată apărea pe ecran, fie trebuia să o introduc eu din tastatură. După ce confirmam suma, ultimul pas era să introduc PIN-ul setat pentru Alipay. Nu a fost întotdeauna necesar, însă pentru majoritatea plăților mi-a fost cerut (așa că e important să îl țineți minte). După introducerea PIN-ului, plata era finalizată, iar vânzătorul primea o confirmare sonoră (într-un magazin chiar m-am amuzat pentru că jingle-ul asociat plăților se auzea super-tare, cred că aplicația era conectată la boxe; practic, omul ăla auzea de dimineața până seara cum îi intră bani în cont – fun, ce pot să zic :-)).
Așa, și să vă povestesc și singura problemă pe care am avut-o cu Alipay. S-a întâmplat la sosire, imediat ce am ajuns de la aeroport la hotel și a trebuit să achit cazarea. Faza a fost că am uitat să opresc VPN-ul și, în momentul în care am dat să plătesc, am primit un mesaj că a fost identificată o posibilă tentativă de fraudă, așa că mi-a fost blocat accesul la toate funcțiile aplicației. Când am văzut mesajul m-au luat toate transpirațiile pentru că fără Alipay ești cam în pom. Din fericire, au sărit să mă ajute câteva doamne de la recepție ca să pot urma pașii (parțial în chineză) pe care mi-i sugera aplicația. La un moment dat, tot apăsând pe acolo, una dintre ele a și exclamat „Eu nu am văzut niciodată să îți ceară așa ceva”. „Mda, just my luck :-)”, mi-am zis. Până la urmă am reușit să fac tot ce mi-a cerut Alipay, inclusiv să trimit o poză cu pașaportul, și am reușit să o deblochez.
Ulterior nu am mai avut probleme cu aplicația și, evident, după sperietura asta, nu am mai uitat să opresc VPN-ul când făceam plăți. Din ce am citit pe internet, nici alte persoane nu au putut folosi Alipay dacă aveau VPN-ul pornit, însă nu toată lumea pățește asta. De exemplu, o prietenă care a fost în China cu doar 2-3 săptămâni înaintea mea nu a întâmpinat această problemă, însă a avut alt tip de SIM (eSIM și VPN de la UPeSIM). Deci probabil că situația variază de la caz la caz, în funcție de operatorul de telefonie, de SIM și de VPN. Oricum, mi se pare o chestie importantă și am zis să vă atenționez.
DiDi Travel, Uber-ul chinezesc
DiDi Travel este o altă aplicație pe care e musai să o aveți în telefon dacă mergeți în China. Este aplicația chinezească de ride-hailing, foarte asemănătoare cu Uber. Puteți fie să o instalați separat, fie să o folosiți din Alipay (e practic integrată în aplicația de plată). Eu am folosit-o din Alipay – mi s-a părut mai simplu așa decât să stau să configurez încă o aplicație.
Plata la restaurante
Cum ziceam, Alipay nu este o simplă aplicație de plată – are foarte multe funcții integrate. De exemplu, de fiecare dată când intrați la metrou puteți să obțineți un QR code pe care să îl scanați (nu mai aveți nevoie de cartele, bilete etc).
Dincolo de plățile tipice și de ride-hailing, am folosit Alipay ca să plătesc la restaurante.
Toate restaurantele la care am fost – fie că erau cochete sau simple ospătării – aveau un cod QR asociat mesei respective (afișat într-un colț), care putea fi scanat pentru a comanda mâncarea. La final, scanam din nou codul cu Alipay, consultam nota și plăteam.
Totuși, problema multor restaurante din China este că nu au meniu în engleză. Adică și după ce scanezi QR code-ul ca să vezi meniul și lista de prețuri, în față îți apare un text în chineză. Și chestia asta – după cum veți vedea în continuare – te poate băga în multe belele, mai ales dacă ai anumite interdicții alimentare, repulsii sau pur și simplu nu mânânci picant.
Am pățit ceva de genul la primul restaurant la care am mers în Beijing. Nu era foarte dichisit, dar nici un birt. Ceva in the middle. Când a înțeles că nu pricepem o boabă în chineză, ospătarul ne-a adus o pagină de meniu în engleză, scrisă de mână cu pixul. Apoi a scris ceva într-o aplicație de tradus: omul își cerea scuze că „this menu in English is a bit small”. „Nu-i problemă”, am zis noi, și am comandat două porții de orez cu ou și ceapă (21 de yuani porția, adică 13 lei) și două de frigărui pui (20 de yuani/porția, deci 12 lei).
Faza a fost că pe mini-meniul în engleză scria „grilled chicken”. Ceea ce nu era greșit, dar era totodată atât de general față de ce era acolo, de fapt, încât nu mai avea nicio legătură cu ce te-ai fi așteptat să primești în mod normal.
Când au venit cele 10 frigărui, soțul meu s-a uitat lung la ele și mi-a zis că ăla nu pare pui, ci mai degrabă porc sau vită. M-am uitat și eu, și de cum le-am văzut am fost 99% sigură ce sunt. Am gustat și da, după gust și textură, mi s-a confirmat că erau pipote de pui. Acum, dilema era „îi zic sau nu și lui?”. Știam că nu suportă organele și că dacă îi spun ce sunt nu se mai atinge de ele (citez „am mâncat în copilărie până am aflat ce sunt”). Dacă nu i-aș fi spus, erau șanse mari să îi placă, crezând că mănâncă porc sau vită. Bineînțeles, nu m-a lăsat inima și i-am zis. Eh, în momentul ăla a căzut cerul pe el. „Pipote, cum să fie pipote?”, a replicat de parcă i-ar fi spus cineva că trebuie să bea ceai cu sare. Evident, nu a vrut să guste și am rămas eu să mă lupt singură cu cele 10 frigărui de „pui” (până la urmă și pipotele sunt parte din pui, nu? :-)) Vorba unei prietene, bine că n-ați mâncat broscuțe.
Dar pot să spun că gastronomia chinezească și-a luat revanșa cu vârf și-ndesat în zilele următoare. A doua seară am descoperit restaurantul Green Tea din mall-ul Beijing Wangfujing Intime in88, unde meniul pe care îl accesam în Alipay era și în engleză. Într-una dintre seri am luat vită – tăiată cubulețe, ușor caramelizată, cu ceva sos – era divină, ni se topea în gură efectiv. A fost cea mai bună vită pe care am mâncat-o vreodată. Chiar nu credeam că poți să faci așa ceva din vită.
Google Translate și Google Lens
Cum vă spuneam, chinezii (cu mici excepții, ca de exemplu ghizii, cei din agențiile de turism sau de la recepțiile (unor) hoteluri) nu știu engleză, ceea ce poate fi o problemă dacă ești obișnuit să mergi în vacanță și să întrebi ceva la gară, pe stradă, într-un magazin sau la restaurant.
Și când zic că nu știu engleză, vreau să spun că nu știu absolut deloc, adică nici cuvinte uzuale de genul „English”, „metro”, „exit” sau „toilet” (de exemplu, prietena de care vă povesteam mi-a zis că cei de la recepția unui hotel de 5 stele nu au înțeles când i-a întrebat unde e toaleta). Ceea ce na, este de înțeles cumva, vizitele internaționale reprezentând un procent infim din turismul domestic (despre care v-am povestit aici).
Din fericire, trăim în epoca AI-ului, așa că poți folosi orice aplicație de traduceri ca să te înțelegi cu oricine vrei tu. Eu am folosit Google Translate ca să traduc din română și engleză în chineză, după care le arătam textul. La rândul lor, oamenii scriau în aplicațiile lor, care traduceau în engleză.
Ne-am înțeles foarte bine, deși au mai apărut unele greșeluțe. O fază comică a fost chiar la restaurantul Green Tea, unde cerusem un fel de mâncare nepicant, iar ospătărița a venit la mine după câteva minute și mi-a arătat ecranul telefonului cu textul „The beef can’t be spicy. Because it is spicy and delicious” („Vita nu poate fi picantă. Pentru că este picantă și delicioasă”). Era clar că voia să spună că preparatul cu pricina nu poate fi gătit nepicant (și nu, nu era vorba de vita aia genială).
Dincolo de aplicații, altă chestie pe care am observat că o folosesc în multe locuri este să aibă o hârtie scrisă dinainte în engleză, pe care ți-o dau s-o citești. De exemplu, la un restaurant în Xi’an m-am dus și când am întrebat de o masă, fata de la intrare mi-a înmânat un bilețel scris de mână în engleză cu textul „We are all equal now and we need to queue up. If you still want to eat I will give you a small ticket with a number” („Suntem cu toții egali acum și trebuie să stăm la coadă. Dacă totuși vrei să mănânci, îți voi da un bon de ordine”). M-a amuzat teribil bilețelul, cumva la marele fix pentru o țară comunistă.
În afară de Google Translate, foarte importantă este și Google Lens deoarece ea vă permite să traduceți textele pe care le vedeți scrise pe etichetele alimentelor, standurile magazinelor, firmele restaurantelor etc.
Eu l-am folosit ca să traduc inclusiv caligrafia scrisă cu apă pe asfalt, caracterele chinezești de pe prăjituri (așa am aflat că am mâncat un fel de biscuit cu fasole :-)) sau inscripțiile de pe pietrele vechi de sute de ani din temple.
Dar cel mai de folos mi-a fost Google Lens în momentul în care căutam hotelul la care trebuia să ne cazăm în Xi’an. Șoferul de Didi Travel ne lăsase la distanță de vreo 10 minute de mers pe jos de Fanjian Inn din cauza aglomerației teribile din Muslim Quarter, un păienjeniș de străduțe înguste, ticsite de tarabe cu street food și vânzători ambulanți, printre care nu mai putea să înainteze. Cum am coborât din mașină m-a izbit nebunia străzii: claxoane, tuk-tuk-uri care se strecurau printre oameni, scutere, trotuare complet ocupate de comercianți. „Did I just die and went to India?”, îmi venea să mă întreb.
Eh, și în tot haosul ăsta, trăgând două trolere după noi, am greșit strada. Am ajuns la numărul 80, dar nici urmă de hotel. Știam că hotelul era pe strada Maixian, dar degeaba aș fi întrebat pe cineva, că nu m-ar fi înțeles. Până la urmă am găsit o plăcuță cu numele străzii și am citit-o cu Google Lens. Nu eram pe Maixian, ci pe Beiguangji, o stradă paralelă cu Maixian. După aceea, am găsit ușor hotelul.
AMap și Maps.me
Hărțile pentru navigație sunt și ele obligatorii dacă vreți să vă descurcați cât de cât în China. Google Maps este complet inutilă aici deoarece (aproape) toate pin-urile sunt puse greșit.
Eu am folosit varianta chinezească, AMap. Când o veți instala inițial veți vedea că este în chineză și s-ar putea să vă gândiți că este la fel de inutilă precum Google Maps. Însă limba poate fi schimbată din chineză în engleză în Setări. Căutați pe Google „how to switch amap to english” și veți vedea pe ce caractere chinezești să apăsați ca să treceți aplicația în engleză.
Apoi o veți putea folosi fără probleme. Totuși, e important să știți că – așa cum se întâmplă și cu Google Maps – și pe AMap unele pin-uri sunt puse greșit. Așa a fost cazul hotelului de care vă povesteam mai sus, care avea pin-ul pus pe o stradă paralelă. Însă a fost o excepție. În 99% din cazuri pin-urile erau puse corect, iar pentru obiectivele turistice chiar nu e cazul să vă faceți vreo problemă: sunt super precise.
O altă aplicație pe care o puteți folosi este Maps.me. Are avantajul că poate fi folosită și offline (trebuie doar să downloadați înainte harta orașului/regiunii). Este utilă și ea, însă ce nu îmi place mie la această hartă este că nu are modul cu vedere din satelit, precum AMap sau Google Maps. Deși clădirile și străzile sunt detaliat reprezentate, m-am obișnuit să văd imaginile din satelit, care sunt, bineînțeles, mai apropiate de realitate, și mă ajută să mă orientez mai bine în teren.
MetroMan
MetroMan este o aplicație foarte utilă dacă aveți de gând să folosiți metroul (ceea ce este foarte indicat deoarece metroul din China este genial: foarte bine organizat, modern, rapid, trenurile vin din 2 în 2 minute).
În MetroMan aveți hărțile de metrou din peste 50 de orașe din China, precum și toate liniile cu stațiile componente. De asemenea, puteți să folosiți funcția Route pentru a vă planifica deplasarea (aplicația vă va oferi o listă cu variantele și conexiunile posibile, cam cum oferă și Google Maps).
Trip.com
Deoarece am mers cu trenul am folosit și trip.com. În aplicație aveam acces la detalii de călătorie precum orarul și toate stațiile în care va opri trenul.
China acceptă doar power bank-urile CCC
Dacă aveți nebunia pozelor, de care sufăr și eu, un power bank e foarte important. Faza este că power bank-urile fără certificarea CCC (China Compulsory Certification) sunt interzise pe zborurile din China începând cu data de 1 august 2024 (totul a pornit după ce mai multe baterii au luat foc în timpul zborurilor).
Așadar, chiar dacă veți putea intra cu un power bank fără acest standard în China, dacă aveți un zbor intern sau în momentul în care vă veți îmbarca pentru zborul de întoarcere, el vă va fi confiscat de ofițerii de securitate de la aeroport. Pot să vă confirm că la al meu s-au uitat cu foarte mare atenție atât când am zburat de la Xi’an la Beijing, cât și la îmbarcarea în avionul pentru Munchen. Puteți să vă cumpărați un power bank CCC de acolo sau să comandați unul înainte de plecare de pe un site precum Amazon sau Shein.
Camerele de supraveghere
În încheiere, nu vă mai zic decât două vorbe despre camerele de supraveghere din China. Când m-am întors, un prieten m-a întrebat ce anume din ce am văzut nu a fost la nivelul așteptărilor. „Roboții”, am zis, în sensul că mă așteptam să văd mai mulți, de la aspiratoare la roboți-polițiști pe stradă. Singurul pe care l-am văzut a fost un braț robotic într-un aeroport care prepara cafele.
Totuși, China este o țară infuzată de tehnologie și – în mod special – de camere de supraveghere și de recunoaștere facială. Sunt efectiv peste tot. Nu doar în aeroporturi, ci și în gări, trenuri, la obiectivele turistice, la metrou (la o gură de intrare în subteran cred că am numărat vreo 10 camere), deasupra șoselelor (pe drumul de întoarcere de la Armata de Teracotă, într-un Didi, tot vedeam flash-uri – cred că ne-au pozat de vreo 4-5 ori).
Din ce am citit, se pare că sunt peste 700 de milioane de camere de supraveghere instalate în China, multe dintre ele echipate cu recunoaștere facială. Practic, fiecare colțișor de spațiu public este un potențial loc de monitorizare. În concluzie, nu pot să nu îl parafrazez puțin pe Dante și să vă sfătuiesc să „lăsați orice speranță voi cei care intrați aici”, în sensul că odată ce ați pus piciorul pe pământ chinezesc nu veți mai avea parte de niciun strop de intimitate în spațiul public și nici nu vă veți putea strecura neremarcați în mulțime. Dacă valorizați spațiul privat, intimitatea și vă protejați ca un Cerber datele personale, atunci China s-ar putea să nu fie cea mai potrivită destinație pentru voi.
Dacă vreți să mergeți în China, v-ar putea fi de folos și:
