M-am simțit atât de bine în cele două săptămâni și jumătate petrecute în Uzbekistan încât țara a devenit una dintre destinațiile mele preferate din tot ce am văzut în Asia până acum. Știu, e greu să compari mere cu pere, de exemplu plajele din Thailanda cu templele din India, iar adevărul este că astfel de comparații nici nu prea au sens. Totuși, Uzbekistan va ocupa mereu un loc special în inima mea și sunt sigură că va rămâne în topul favoritelor mele, oricât de multe țări din Asia voi vizita în viitor.

Dincolo de frumusețea monumentelor, cred că unul dintre motivele pentru care m-am simțit atât de bine a fost deschiderea pe care mi-au arătat-o oamenii. Fie că eram în capitala Tașkent, în regiunea autonomă Karakalpakstan sau în orașele de pe Drumul Mătăsii, oamenii pe care i-am întâlnit au fost întotdeauna drăguți și prietenoși, curioși să afle lucruri despre România, chiar dacă de multe ori abia reușeam să ne înțelegem. Faptul că am dat numai peste oameni plăcuți și amabili, care nu erau insistenți și nici nu încercau să mă șmecherească în vreun fel, mi-a dat un sentiment de siguranță pe tot parcursul excursiei, ceea ce a contat enorm pentru mine, mai ales că am fost singură în Uzbekistan.

De altfel, nu am mai fost niciodată singură îmtr-o călătorie atât de lungă, iar la începutul excursiei chiar mă simțeam un pic abătută. Însă după 2-3 zile, pe măsură ce descopeream Uzbekistanul tot mai mult și vedeam locuri tot mai uimitoare, senzația de singurătate a dispărut complet și nu doar că am regăsit entuziasmul meu de toate zilele, dar chiar pot spune că a ajuns la cote record. 🙂

Dar să trecem la miezul poveștii: ce mi-a plăcut cel mai mult în Uzbekistan. Despre superlativele din India puteți citi aici, despre ce mi-a plăcut cel mai mult în Maldive – aici, iar despre topul locurilor preferate din Thailanda – aici.

După cum v-am povestit și în articolul despre siguranța unei excursii în Uzbekistan pentru o călătoare singură, am stat 3 nopți în Tașkent, 2 nopți în Nukus, 3 în Khiva, 4 în Bukhara și 4 în Samarkand.

1. Metroul din Tașkent este o atracție turistică în sine și mi-a plăcut cel mai mult dintre toate lucrurile pe care le-am văzut în capitala Uzbekistanului. Inițial aveam în plan să stau doar o noapte în Tașkent deoarece nu sunt la fel de multe de văzut ca în orașele istorice de pe Drumul Mătăsii, însă deoarece LOT mi-a anulat cursa București-Tașkent a trebuit să aleg alt zbor și am luat două nopți de cazare în plus în capitală.

Tot răul spre bine, deoarece în acest fel am apucat să vizitez o mulțime de stații de metrou. Aveam oricum în plan să îl vizitez, însă fără cele două zile în plus cu siguranță că nu aș fi apucat să mă plimb atât de mult prin subteranul orașului. În total, cred că am vizitat vreo 15 stații de metrou. Îmi amintesc că într-o seară, când mă întorceam la hotel, am coborât în fiecare stație de pe magistrala respectivă. Cred că am schimbat vreo 4-5 garnituri.

Pentru turiști nu există opțiunea unui card de călătorii valabil pentru mai multe zile. Pur și simplu, plătești de fiecare dată câte un bilet, iar vânzătoarea de la casă îți dă o chitanță cu un cod de bare cu ajutorul căruia treci de porți. Dar prețul unei călătorii este atât de mic, încât chiar nu este nicio tragedie că nu există un sistem de tip abonament. O călătorie costă 2.000 de somi uzbeci, adică echivalentul a 0,75 de lei.

Dar de ce am vrut, până la urmă, să vizitez metroul din Tașkent? Pentru că toate vechile stații de metrou, adică cele din partea centrală a orașului, au decorațiuni foarte interesante ce datează din anii ’70-’80.

Uneori somptuoase precum cele de la metroul din Moscova, alteori geometrice și minimaliste, ornamentele și detaliile care se regăsesc în plafoanele, candelabrele, coloanele și pereții stațiilor chiar reușesc să coloreze un pic griul urban și să te facă să simți că ești într-un muzeu, nu într-o banală stație de metrou.

Metroul din Tașkent a fost dat în folosință în 1977, fiind al șaptelea metrou construit în fosta URSS și primul metrou din Asia Centrală.

Fiecare stație are o anumită temă, care se reflectă adesea în denumirea acesteia. De pildă, Paxtakor (Pakhtakor) este dedicată industriei bumbacului din Uzbekistan („Paxta” înseamnă „bumbac”), iar stația Alisher Navoi îl celebrează pe poetul cu același nume din secolul al XV-lea.

De departe, preferata mea este stația Cosmonauților (Kosmonavtlar), unde în medalioane înconjurate de plăci ceramice sunt portrete ale unor cosmonauți celebri, precum Iuri Gagarin (primul om care a ajuns în spațiul cosmic) și Valentina Tereșkova (prima femeie care a zburat în spațiul cosmic).

Un alt loc din metroul din Tașkent care mi-a dat fiori – de această dată fără să fie cazul unei emoții pozitive – a fost uriașa ușă din oțel aflată în pasajul care face conexiunea între stațiile de metrou Oybek și Ming Orik. Ușa, care acum este trasă la perete pentru a lăsa drumul liber pentru călători, este una dintre rămășițele istoriei care ne dezvăluie celălalt scop al metroului din Tașkent, și totodată motivul pentru care fotografiatul stațiilor a fost interzis până prin 2018: acela de adăpost în caz de atac nuclear. Astfel de uși ar fi trebuit să se închidă și să transforme metroul într-un soi de buncăr, protejându-i de radiații pe locuitorii care ar fi apucat să se adăpostească aici.

Dacă sunteți atenți, puteți vedea și alte urme ale acestui trecut trist, care se pare că le-au mai scăpat restauratorilor în momentul în care au dat jos simbolurile sovietice, ca de exemplu secera și ciocanul din acest panou din stația Tașkent.

2. Cimitirul de nave de la Marea Aral. Sau mai bine zis de la „fosta Mare Aral”. Pentru că, deși mai există câteva lacuri în nord și vest, în orașul Muinak din sud, unde se află și cimitirul de nave, nu mai este niciun strop de apă. Zona ocupată anterior de fundul mării se numește acum Deșertul Aralkum. Ce s-a întâmplat aici și modul în care a secat Marea Aral reprezintă unul dintre cele mai mari dezastre ecologice provocate de om.

Drumul până în Muinak a fost o nebunie și am să vă povestesc într-un articol viitor cum am reușit să ajung în fostul port de la Marea Aral, care era odată o comunitate prosperă, cu o industrie înfloritoare axată pe pescuit și fabrici de conserve. Tot atunci am să vă spun și ce altceva mai puteți vedea în Muinak (ca de exemplu micul muzeu local ce surprinde în imagini de arhivă trista decădere a locului).

Acum vă spun doar de ce am vrut să ajung în Muinak și ce s-a întâmplat, de fapt, cu Marea Aral. Ca multe alte lucruri care sunt importante pentru mine, și fosta Mare Aral are legătură cu o amintire din copilărie. De fapt, cred că toți cei care ați mers la școală în comunism sau în prima parte a anilor ’90 vă aduceți aminte de acel Atlas Geografic Școlar roșu, subțirel, dar cu coperte cartonate zdravene. Acel atlas a fost, într-un fel, prima oglindă în care am privit lumea. În el, Marea Aral era la fel de rotundă ca „România dodoloață”.

Mult mai târziu, nu mai știu cu precizie când, am auzit în trecere că Marea Aral a secat în mare parte. Nu am dat atenție informației până în momentul în care NASA a publicat în 2016 o serie de imagini care surprindeau cum s-a schimbat planeta în ultimii 100 de ani. Abia atunci, privind imaginile alăturate cu Mareal Aral în anul 2000 și în anul 2014, am realizat amploarea catastrofei. Pur și simplu, din marea rotundă din copilăria mea nu mai rămăsese decât o fâșie ca un fuior în vest și câteva ochiuri de apă în nord.

Așa că în momentul în care s-a conturat ideea unei excursii în Uzbekistan am vrut neapărat să merg și la cimitirul de nave din Muinak, în ciuda faptului că orașul este acum in the middle of nowhere, izolat atât din cauza deșertului care l-a cuprins pe toate părțile, cât și din cauza drumurilor proaste, care au fost nu doar neglijate, ci complet uitate aș zice după dispariția industriei locale, când orașul nu a mai prezentat niciun interes pentru autorități.

De cum am coborât din mașina șoferului care m-a adus în Muinak și am pășit pe valul de pământ ce se ridica la vreo 10 metri deasupra nivelului fostei mări m-am simțit copleșită de imensitatea spațiului gol care se întindea până în zare. Cât vedeam cu ochii, înaintea mea se desfășura o nemărginire aridă cu nisip și tufișuri uscățive, singurele care reușesc să se mai hrănească din pământul supersalinizat în urma evaporării apei de mare.

Singurele forme care spărgeau întinderea deșertică erau cele câteva nave ruginite aliniate înspre valul de pământ pe care mă aflam (care, mi-am dat seama ulterior, era fosta faleză sau malul mării). Practic, dacă cineva ar fi venit aici cu 50-60 de ani în urmă și ar fi stat exact în locul în care stăteam eu, nu ar fi văzut acest pustiu vlăguit, stors până la ultima picătură de sevă de prostia omenească, ci ar fi privit valurile albastre ale Mării Aral pe care ar fi plutit vasele de pescari. Acum, din flota pescărească de odinioară au rămas doar vreo 15 schelete metalice transformate în atracții turistice neobișnuite.

Așadar, de ce a dispărut Marea Aral cea dodoloață? Deși este numită „mare”, Aral a fost, de fapt, un lac. Unul foarte mare chiar: al treilea cel mai mare din lume, cu o suprafață de 68.000 de km², deci aproape cât o treime din România. Începând cu anii ’60, guvernul sovietic a lansat planul de producție intensivă a bumbacului, menit să transforme Uzbekistanul într-un mare exportator de bumbac (obiectiv pe care au reușit să îl atingă, însă cu prețul distrugerii unei alte industrii; la apogeu, circa 40.000 de oameni lucrau în industria pescuitului la Marea Aral).

Deoarece regiunea era extrem de aridă, iar culturile de bumbac necesitau apă, a fost nevoie de irigații. Au fost construite foarte multe canale care au fost conectate la Amudaria și Sîrdaria, cele două mari râuri care alimentau cu apă Marea Aral. Și, an după an, culturile de bumbac au început să sugă apa râurilor, care ajungea în mare în cantitate tot mai mică. În plus, canalele de irigații au fost prost construite, iar pierderile din scurgeri și evaporări au fost uriașe.

Am citit pe internet că în primul deceniu de exploatare intensă, adică între 1961 și 1970, nivelul Mării Aral a scăzut cu o medie de 20 de cm pe an. În anii ’70 media a ajuns la 50-60 de cm pe an, iar în anii ’80 la 80-90 de cm pe an. Din 1960 până în 1998, suprafața Mării Aral s-a redus cu 60%, iar volumul de apă cu 80%.

Până în 2004, mai rămăsese doar 25% din luciul de apă. În schimb, salinitatea crescuse de 5 ori, ceea ce a omorât cea mai mare parte a peștilor și a florei marine. Nu este clar cât a mai rămas în prezent din fosta suprafață a mării, însă în orice caz sub 10%. Mii de oameni au fost forțați să plece din regiune deoarece nu mai aveau din ce să trăiască. În epoca de glorie, în Muinak lucrau 30.000 de oameni în industria pescuitului. Azi, în tot orașul mai trăiesc 13.000 de locuitori.

Una peste alta, povestea este foarte tristă. Singurul lucru pozitiv e că în ultimii ani a început să se dezvolte tot mai mult turismul în regiune, iar asta aduce un oarecare flux de venituri pentru populația rămasă în zonă.

3. Khiva. Când mă gândesc la Khiva, orașul de pe Drumul Mătăsii uluitor de bine conservat, nu pot să nu mă simt puțin ca Sméagol din Stăpânul Inelelor și să îmi apară în minte fraza care l-a consacrat: „My Precious!” Pentru că, dacă ar trebui să aleg un singur loc din Uzbekistan (să fac un TOP 1 🙂 ), îmi este clar că alegerea nu poate fi decât Khiva.

Așadar, Khiva este orașul care mi-a plăcut cel mai mult. Mai mult decât Bukhara, mai mult decât Samarkand, chiar dacă celelalte două orașe mai mari de pe Drumul Mătăsii sunt și ele tulburător de frumoase.

Dar Khiva are ceva în ea, ceva ce am mai întâlnit doar în unele orașe mici din Europa Occidentală, precum Bruges sau Ghent, și ele perfect conservate.

Astfel de orașe nu sunt grandioase, mărețe sau somptuoase. Nu sunt in your face prin arhitectură monumentală. Dar au păstrat atât de bine atmosfera vechilor orașe, încât poți foarte ușor să îți imaginezi că te-ai întors în timp cu câteva sute de ani.

Plimbându-mă pe străzile din Khiva, am avut de multe ori această senzație, mai ales dimineața, când vânzătorii ambulanți încă nu își întinseseră mesele cu covoare și suveniruri, iar turiștii încă nu se treziseră.

Dar chiar și la amiază s-a mai întâmplat să fac stânga după vreun colț și dintr-o dată să mă trezesc în fața unei scene desprinse parcă din „1001 de nopți”: o femeie acoperită de hijab plimbându-se pe sub bătrânele ziduri din cărămidă ale palatului în care au locuit vechii hani ai Khivei, o cămilă bactriană priponită într-o piață sau o vânzătoare de suzani care își supraveghează standul cu țesături de pe platforma unei foste medrese.

Și acum, uitându-mă la unele dintre fotografiile pe care le-am făcut, am impresia că am adus acasă cioburi dintr-o lume de demult. Dacă nu ar fi câte un coș de gunoi pe care l-am mai prins în cadru sau blugii unui turist care se zărește în plan secund, senzația de întoarcere în timp ar fi completă.

Khiva este un oraș mărișor, cu 115.000 de locuitori, însă 99% din obiectivele turistice se află în Itchan Kala, orașul-fortăreață din inima Khivei. Itchan Kala este orașul vechi, un fel de oraș în oraș, separat de partea mai nouă a localității de ziduri groase construite din lut.

Valoarea orașului-nestemată a fost recunoscută la nivel mondial în 1990, atunci când centrul istoric al Khivei a devenit primul sit din Uzbekistan înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Înalte de 8-10 metri și groase de 5-6, zidurile construite din cărămizi din lut cuprind în mijlocul lor sute de case vechi și clădiri-monument ce datează în special din secolele XVIII-XIX, cele mai multe transformate în muzee, restaurante, magazine, hoteluri sau cafenele.

Orașul-cetate are un plan dreptunghiular și ocupă aproape 38 de hectare. Dacă ajungeți în Khiva, sfatul meu este să vă luați cazare chiar în Itchan Kala.

În acest fel veți avea toate obiectivele turistice la o aruncătură de băț, inclusiv o grămadă de restaurante bune. În plus, în orașul vechi sunt o mulțime de opțiuni de cazare, de la hoteluri boutique luxoase la pensiuni pentru toate buzunarele.

Cât am stat în Khiva nu am folosit niciun mijloc de transport. Cu excepția propriilor picioare. Orășelul este suficient de mic pentru a fi străbătut de la un cap la altul pe jos: sunt mai puțin de 750 de metri pe latura sa lungă. Totuși, funcționează și niște mașinuțe electrice ce transportă turiștii care preferă acest mod de deplasare.

Itchan Kala are 4 porți de intrare, câte una în mijlocul fiecărei laturi. Poți să intri gratuit în cetate dacă vrei doar să te plimbi pe străduțe, fără să intri palatele fabuloase în care trăiau conducătorii Hanatului Khivei (1511–1920) sau în muzeele amenajate în fostele medrese (școli islamice), caravanseraiuri ori minarete. Dar ar fi o greșeală.

Încăperile palatelor sunt decorate cu unele dintre cele mai frumoase mozaicuri pe care le-am văzut vreodată. Atât camerele precum dormitorul sau sala tronului, cât și verandele și curțile interioare, erau acoperite de sus până jos de plăci ceramice smălțuite migălos îmbinate pentru a crea stele, onduleuri, romburi și alte forme geometrice specifice artei islamice. Și, de parcă erau făcute special ca să îmi placă mie, în mai toate culoarea dominantă era albastru.

Prețul pentru un bilet ce oferă acces în majoritatea obiectivelor turistice din citadelă este 200.000 de somi (75 de lei).

Biletul este valabil timp de două zile și include acces la vreo 15 muzee, inclusiv în cele 3 palate, la închisoarea în care erau ținuți răufăcătorii, la Moscheea Juma (a cărei istorie coboară până în secolul X) și în medresele transformate în muzee cu diverse tematici. Mai în detaliu despre toate aceste atracții vă povestesc într-un articol viitor.

Totuși, vă mai spun doar că sunt 3 atracții importante care nu sunt incluse în acest bilet și pentru care se plătește separat: accesul în minaretul Islam Khodja (cel mai înalt din Khiva și totodată singurul în care se poate urca; 100.000 de somi, adică 37 de lei), accesul în turnul citadelei (Kuhna Ark), unde e musai să urcați dacă vreți să vedeți un apus spectaculos (100.000 de somi) și accesul pe zidurile cetății (pe care da, turiștii se pot plimba pentru a vedea fortăreața din toate unghiurile dorite; 20.000 de somi, adică 7 lei).

Eu le-am bifat pe toate 3 și pot să spun că fiecare dintre experiențe merită fiecare som.

Plimbarea pe zidurile Khivei mi-a plăcut în mod special, mai ales deoarece am ajuns în golden hour, când bătrâna Khivă, cu zidurile sale din lut maroniu, era poleită de lumina aurie ca mierea a soarelui.

4. Complexul arhitectural Po-i-Kalan din Bukhara, iluminat pe timp de noapte, este următorul obiectiv turistic de pe lista superlativelor. Spre deosebire de Itchan Kala, centrul vechi din Bukhara este mai monumental, mai întins, cu străzi circulate de mașini, piețe mai largi și clădiri mai înalte. Probabil din acest motiv Bukhara nu mi s-a părut la fel de fermecătoare precum Khiva: nu am mai avut la tot pasul impresia că m-am urcat în mașina timpului.

Dar asta nu înseamnă că Bukhara nu este frumoasă. Este splendidă și am să-i dedic un articol viitor. Deocamdată vă povestesc doar despre complexul arhitectural Po-i-Kalan, pe care l-am văzut atât ziua, cât și după apus, când era fabulos luminat de reflectoare ce îi înveșmântau zidurile în culori vii: roșu și galben pentru minaret, portaluri și fațadele edificiilor, și albastru pentru cupole.

Po-i-Kalyan este un complex religios islamic alcătuit din 3 edificii: minaretul Kalyan, moscheea Kalyan și medresa Mir-i-Arab. Cel mai vechi este minaretul, construit în 1127 din ordinul lui Arslan Muhammad, conducătorul Hanatului Kara-Khanid, un stat care a precedat cu mult epoca înfloritoare a imperiului condus de mai cunoscutul Timur Lenk. Legenda spune că minaretul l-a impresionat atât de mult pe Ginghis Han, care a pustiit Asia Centrală pe la 1220, încât cuceritorul mongol a ordonat ca minaretul să nu fie dărâmat, așa cum s-a întâmplat cu moscheea Kalyan ce fusese construită odată cu minaretul.

Moscheea ce poate fi văzută astăzi și medresa Mir-i-Arab au fost construite 4 secole mai târziu, pe la 1515-1535, din ordinul primilor conducători ai Hanatului Bukhara, noul stat ce s-a ridicat pe ruinele imperiului lui Timur Lenk.

5. Registan, piața centrală din Samarkand, capitala Imperiului Timurid, nu putea să lipsească din lista superlativelor. Deoarece am avut cazarea foarte aproape de Registan, m-am putut bucura în fiecare zi de uluitorul complex arhitectural. În plus, am văzut în 3 seri diferite show-ul de lumini și muzică ce are loc în piață în fiecare seară în jurul orei 20:00.

Show-ul durează 30 de minute, timp în care cele 3 medrese din Registan sunt luminate succesiv într-o mulțime de culori, de la roz, roșu și albastru, la verde sau galben. Accesul este gratuit.

Registan (în persană, cuvântul înseamnă „loc nisipos” sau „deșert”) era o piață publică unde oamenii veneau pentru a asculta proclamațiile conducătorilor sau pentru a urmări execuțiile publice. Însă clădirile ce delimitează piața pe 3 laturi aveau rol educativ, fiind școli islamice. Astfel, complextul arhitectural este compus din 3 medrese cu porți monumentale (portaluri numite pishtaq în persană), nișe armonios aliniate pe fațade, cupole albastre smălțuite și minarete ce poartă inscripții islamice.

Toate medresele pe care le-am văzut în Uzbekistan sunt minunate. Însă cele 3 medrese din Registan sunt desăvârșite. Mie mi s-au părut cele mai frumos decorate medrese din Uzbekistan.

Spre deosebire de alte edificii de acest fel pe care le vizitasem în Khiva și Bukhara, cele din Registan au nu doar fațadele și cupolele decorate cu mozaicuri și plăci ceramice, ci și minaretele, nișele și zidurile curților interioare.

Pur și simplu, oriunde ți-ai pune ochii, pe o arcadă sau pe un dom, desimea detaliilor este uluitoare: peste tot sunt stele ori hexagoane care se întrepătrund, zig-zag-uri, petale de flori sau brâuri cu inscripții arabe.

Cea mai veche construcție este cea din stânga, numită Medresa Ulugh Beg. De fapt, este singura dintre cele 3 școli islamice din Registan ce datează din epoca timuridă, fiind construită în 1417-1420 din ordinul lui Ulugh Beg, care nu a fost doar sultan, ci și astronom și matematician.

Mi-a plăcut foarte mult că în această medresă a fost amenajată, în câteva din nișele de la etajul superior, și o micuță cafenea unde turiștii puteau să își tragă sufletul. În trecut, în astfel de nișe erau fie săli de clasă, fie camerele-dormitor ale studenților și ale profesorilor care predau în medrese.

Celelalte două medrese, numite Sher-Dor și Tilya-Kori, au fost construite mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, când Samarkand făcea parte din Hanatul Bukhara. Sher-Dor mi-a plăcut în mod special. Mi se pare una dintre cele mai fascinante monumente islamice pe care le-am văzut vreodată. De ce? Pentru că pe fațada portalului principal sunt reprezentate nu doar animale, ci chiar chipuri umane, ambele fiind practici complet interzise în arta islamică, unde singurele reprezentări figurative acceptate sunt cele ale plantelor.

Dar pe monumentalul pishtaq al medresei Sher-Dor se pot vedea doi lei (care arată ca niște tigri, dar experții spun că sunt lei – „Sher” înseamnă chiar „leu”) care urmăresc două căprioare albe. Și mai interesant este că fiecare dintre lei poartă pe spate câte un soare cu chip de om, din care ies raze aurii.

Intepretările bizarei scene sunt numeroase. Unii spun că leii l-ar reprezenta pe guvernatorul care a comandat construirea medresei, soarele fiind gloria acestuia. Alții susțin că cei doi sori care răsăr din spinările leilor simbolizează mintea luminată de cunoaștere, în vreme ce o altă interpretare susține că reprezentările demonstrează tenacitatea simbolismului solar din credințele zoroastriene care predatează epoca islamică. Ceea ce este foarte posibil, mai ales dacă ne gândim că zoroastrismul încă supraviețuiește în Iran.

Vizitarea complexului Registan costă 65.000 de sumi (24 de lei).

6. Necropola Shah-i-Zinda din Samarkand este cel de-al șaselea monument de pe lista preferatelor mele. Ansamblul include mausolee, dar și moschei și alte clădiri cu scop funerar.

Mausoleele sunt construite tot în stil timurid, cu porți de intrare monumentale ornate de sus până jos cu ceramică albastră.

Practic, cimitirul este construit de-a lungul unui culoar, iar de-o parte și de alta se ridică aceste monumente unde, sub cupole impresionante, sunt înmormântați nobili din vechime, inclusiv sora lui Timur Lenk.

În total, sunt vreo 20 de clădiri ce au fost construite succesiv, începând din secolul al XI-lea și până în secolul al XIX-lea.

Prețul unui bilet este 50.000 de somi (19 lei).

7. Și, iată că am ajuns, după lupte seculare (sper că nu v-am plictisit prea rău), și la ultima experiență de pe listă. Dar dacă ați rezistat până acum să știți că a meritat pentru că, după atâtea monumente, am să vă povestesc despre complet altceva. Nu de alta, dar după atâta istorie și arhitectură, parcă mi s-a făcut un pic foame și ar merge un plov.

Plovul, care este considerat mâncarea națională a uzbecilor, este ab-so-lut demențial. Am mâncat de 5 ori plov în Uzbekistan, în fiecare mare oraș, și pot spune că de fiecare dată m-a uns pe suflet. Pe scurt, plovul este o combinație de orez cu carne de vită sau de oaie, plus legume (în special morcovi galbeni), ulei și mirodenii. În funcție de regiune sau de bucătar, se pun și boabe de năut, smochine și ouă de prepeliță.

În primele zile petrecute în Tașkent am încercat să mănânc plov, dar nu am reușit. Restaurantul la care am mers pregătea plov doar pentru clienții care comandaseră în avans, cu o zi înainte. Când am ajuns în nordul țării, în Nukus, am mers într-o seară la un restaurant cu un tânăr care avea o afacere în turism. Am încercat din nou să comand plov, dar nu aveau. Noul meu prieten mi-a spus că uzbecii mănâncă plov în special la prânz, când amestecul de orez și carne se fierbe și se gătește în niște vase enorme, în cantități industriale. Apoi, până pe după-amiază se termină, așa că dacă voiam să mănânc plov aveam șanse mai mari la prânz.

După încercările ratate din Tașkent și Nukus, am ajuns în Khiva chitită să găsesc plov. Am avut noroc. Primul restaurant la care m-am așezat la masă avea plov în meniu. Și, chiar dacă era seară, chelnerul mi-a spus că încă servesc plov. M-am gândit că, fiind oraș turistic, în Khiva se găsește plov toată ziua, nu doar la prânz. Așa că am comandat bucuroasă o porție și l-am mâncat în mica piață ce se întinde la baza minaretului Islam Khodja. Acest prim plov nu pot să spun că m-a dat pe spate: orezul era foarte bun, dar carnea era cam tare – era clar că nu fusese fiartă suficient, cât să devină fragedă. Preț: 50.000 de somi (19 lei).

Însă Khiva și-a luat revanșa în a doua seară, când am mers la restaurantul Sultan. Plovul dulce de aici, gătit cu năut și smochine, mi-a mers la inimă. Carnea a fost foarte fragedă, iar cireașa de pe tort a fost priveliștea, deoarece am stat chiar pe terasa de pe acoperișul restaurantului, având în față același minaret ce se ridica maiestuos peste capetele mesenilor. Preț: 50.000 de somi (19 lei).

Cel de-al treilea plov l-am mâncat în Bukhara, la fabulosul restaurant Ayvan de la Hotelul Lyabi House. Restaurantul merită o vizită doar pentru clădirea uluitoare în care este amenajat. Aceasta datează din secolul al XIX-lea, și a fost casa unui negustor bogat.

Precum multe alte moschei, palate și clădiri de patrimoniu din Uzbekistan, și această casă veche are o verandă largă, susținută de coloane din lemn: acesta este „ayvan-ul”, un fel de „pridvor”.

Atât veranda, cât și interiorul restaurantului, au pereții decorați de sus până jos cu nișe și arcade pictate. Este o splendoare. Iar plovul servit la Ayvan a fost și el excelent. Preț: 55.000 de somi (21 de lei).

Următorul plov pe care l-am încercat a fost în Samarkand. Spre deosebire de Bukhara, care are o mulțime de restaurante bune, minunat decorate, amenajate în foste caravanseraiuri sau case vechi precum cea de la Hotelul Lyabi House, Samarkand mi s-a părut mai sărac în localuri drăguțe. Prin zona centrală, de lângă Registan, nu am găsit mai nimic interesant. Așa că am apelat la Google, am căutat „best plov in Samarkand” și am găsit câteva variante. Am pus imediat mâna pe telefon și am sunat la un număr. „Da”, a răspuns o voce de bărbat (rusa se vorbește foarte mult în Uzbekistan), la care eu am replicat „English”. Omul nici nu a mai așteptat să întreb altceva că mi-a trântit: „Finished, finished”. Era 13:45 și plovul se terminase deja. Dar vocea mi-a zis apoi să vin „tomorrow” între 11 și 2.

Și uite-așa a doua zi la prânz m-am urcat într-un Yandex (nu există Uber în Uzbekistan) și am ajuns undeva prin nordul orașului, la restaurantul Samarqand Osh Markazi N1, despre care Google Translate îmi spune că înseamnă Centrul de Gătit Samarkand N1. Că sunt numerotate în vreun fel aceste centre sau că ei susțin că sunt cei mai tari și fac cel mai bun plov (numărul 1), nu-mi dau seama exact ce este cu această denumire.

Cert e că acest centru este unul dintre acele restaurante unde plovul se gătește în cantități uriașe pentru masa de prânz și unde vin mulți localnici ca să mănânce în miezul zilei. Restaurantul era foarte aglomerat, iar angajații își serveau clienții pe bandă rulantă.

M-am așezat la o masă, iar un ospătar a venit imediat la mine cu o tavă mare, rotundă, pe care erau vreo 7-8 farfuriuțe cu salate diferite: roșii, castraveți, verdeață etc. Eu am ales-o pe cea cu ceapă verde și sos de iaurt. M-a întrebat dacă vreau carne de vită sau de oaie la plov și am ales a doua variantă. Am primit și un coșuleț cu pâine și un ceainic baban plin, iar la final a venit și plovul. Foarte bun. Singurul lucru de care mi-a părut rău a fost că nu am putut să îl termin – uzbecii nu se joacă cu porțiile, sunt chiar zdravene. Prețul pentru toată treaba asta: 55.000 de somi (21 de lei).

Și, deoarece nu puteam să plec din Uzbekistan fără să fi mâncat un plov și în capitală, în ultima zi din vacanță, înainte să merg la aeroport, m-am dus la Tașkent City Mall, am găsit un restaurant cu specific uzbec și mi-am comandat un plov (75.000 de somi, adică 28 de lei). A fost, zic eu, finalul perfect pentru o călătorie desăvârșită.

Dacă vreți să mergeți în Uzbekistan v-ar putea fi de folos și:

Am mers singură în Uzbekistan și mi-a plăcut la nebunie. Dar cât de periculos a fost?

• atracții turistice uzbekistan
• obiective turistice uzbekistan