3 zile printre beduinii nisipului roșu. Cum am găsit un loc unde oamenii-s mai calzi decât deșertul
La asfințit, așezat pe un covoraș, Nayel pregătește un ceai negru. Foto: Andreea în Asia
Am ajuns în tabăra din deșertul Wadi Rum a lui Obeid în octombrie 2014. După Turcia – a cărei parte asiatică o vizitasem cu câțiva ani înainte – Iordania a fost prima țară din Asia pe care am văzut-o. Poate și din acest motiv călătoria în Wadi Rum mi-a rămas atât de bine întipărită în minte, însă cu siguranță că peisajele absolut fantastice din deșert sunt și ele „de vină”. Totuși, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu munții maronii și dunele roșii de nisip au făcut ca cele 3-4 zile petrecute în deșert să poată să-mi încălzească inima și 4-5 ani mai târziu, ci oamenii pe care i-am cunoscut atunci.
Primul pe care l-am întâlnit a fost Obeid, proprietarul taberei în care am stat, un beduin de 49 de ani născut chiar într-un sat din deșertul Wadi Rum, din sudul Iordaniei. Obeid a trăit în deșert până prin anii ’80, iar din ’83 până în 2000 a lucrat în Poliție, ca șofer. Serviciul l-a purtat prin toată Iordania, apoi a ieșit devreme la pensie și s-a apucat de turism, precum mulți alți beduini din deșert care și-au dat seama că pot face bani frumoși dacă primesc turiști.
Așa că în 2001 a ridicat tabăra pe care o administrează alături de fiii săi în vârstă de vreo 20 de ani, Nayel și Salem, și care sunt ajutați și de câțiva veri.
Cu fața negricioasă și dinții foarte albi, cu o strungăreață mare între incisivi, Obeid m-a uimit de cum am făcut cunoștință cu el și mi-a spus ce vârstă are: în părul lui complet negru nu își făcuse loc nici măcar un fir de păr alb.
Pe măsură ce ne apropiam de rezervația Wadi Rum, am văzut corturi și turme de oi, capre și cămile care pășteau pe marginea șoselei. Obeid ne-a spus – mie și lui Valeriu – că oamenii respectivi erau beduini, nomazi care se deplasau în funcție de cum găseau iarbă pentru animale.
Mi se părea incredibil să acele animale puteau supraviețui acolo, cu doar câteva tufișuri uscățive pe post de hrană. Pentru puținii beduini care mai păstrează stilul de viață tradițional, traiul nu este deloc unul ușor. Obeid mi-a spus că iarna le este foarte frig și foarte greu din cauza zăpezii. Pare greu de crezut, dar uneori iarna ninge și pe aici, iar atunci beduinii fac focul în corturi ca să topească zăpada ce a căzut pe ele.
Dar cum noi am venit în Wadi Rum în octombrie, temperaturile au fost numai bune: săreau de 30 de grade la umbră, dar nicio zi nu a fost o corvoadă din cauza căldurii. Când am ajuns în tabăra lui Obeid, unul dintre fiii săi, Salem, și un văr al lui, pe nume tot Salem, ne-au întâmpinat cu ceai dulce în niște păhărele mici, asemănătoare celor din care la noi se bea țuică. Am băut pe loc vreo 3-4 pahare de ceai, iar apoi, în prima zi, cred că am ajuns la vreo 15 cești ce ceai băute în total. A fost un deliciu – beduinii puneau foarte mult zahăr în ceai, exact cum îmi plăcea mie.
Așezată strategic la baza unor stânci înalte care o înconjurau pe 3 laturi, tabăra lui Obeid părea protejată – cât de cât – în cazul unor furtuni de nisip. Stâncile erau străpunse de mii de găuri, nișe și locașuri care îi dădeau un aspect foarte ciudat și care îmi aminteau de coloniile furnicilor extraterestre din filmul SF „Jocul lui Ender”.
Sus, pe una dintre stânci, era amplasat un panou fotovoltaic – în acest fel tabăra avea curent electric, iar noi ne-am putut bucura de lumina unui bec în cortul nostru.
În total, tabăra avea vreo 7 corturi pentru locuit și încă un cort mare pe post de sală de mese. Am fost fericită când am văzut că noi am primit cortul cel mai mare, probabil deoarece aveam să stăm 3 nopți în tabără, iar mulți alți turiști stăteau doar o noapte, iar a doua zi porneau spre alte destinații. Fixat pe bârne din lemn și alcătuit din două straturi de materiale textile, cortul nostru era o adevărată explozie de culoare la interior – portocaliu, verde, roșu, albastru – în vreme ce la exterior învelișul gros și aspru, fabricat în Pakistan, era de o seriozitate maximă, având doar niște dungi simple alb-verzui.
Aveam să dormim pe saltele, iar în interior totul era foarte curat, de la pereții colorați la covoarele așezate pe jos. Trebuia să ne lăsăm adidașii afară, așa că în următoarele zile a trebuit să mă obișnuiesc să mă uit în pantofi de fiecare dată când mă încălțam, ca nu cumva să am vreun scorpion înăuntru – citisem pe internet că în Wadi Rum trăiesc scorpioni. Dar eu una nu am văzut niciunul cât am stat aici. Tot ce am văzut au fost niște gândaci negri ce se mișcau destul de greoi, niște furnici uriașe prin comparație cu cele de la noi și o mulțime de muște care veneau mereu atrase de orice fel de mâncare, în special pe timpul zilei. Însă în tabăra lui Obeid totul se făcea ca la carte, totul era curat, iar mâncarea pregătită în bucătărie de Salem fiul venea mereu pe o tavă, în farfurii acoperite, fie că era vorba de humus, iaurt, dulceață sau lipii.
În prima seară, înainte de masă, cei doi Salemi s-au dus la o movilă de nisip. M-am dus repede după ei și am văzut că au început să sape cu o lopată ca să dea nisipul la o parte.
„This is my grandfather” („Ăsta e bunicul meu”), a glumit Salem fiul, și a arătat spre movila de nisip. Apoi au dezvelit un grătar pe 3 etaje, cu oale pe fiecare etaj, pe care l-au scos din groapă. Asta era cina noastră: cartofi cu ceapă, pui, orez cu șofran, toate coapte la adâncime, într-un butoi din tablă în care băieții făcuseră focul și puseseră grătarul atunci când tăciunii erau numai buni pentru a ne prepara masa de seară.
Am intrat în sala de mese – un cort mare dreptunghiular, acoperit de covoare, cu un fel de sprijinitoare roșii pentru coate din loc în loc (mie mi se părea că seamănă cu niște șei). Am mâncat trântiți pe jos, alături de alți turiști veniți în tabăra lui Obeid.
După masă, am ieșit afară, undeva în mijlocul taberei, înconjurați de corturi, unde băieții făcuseră un foc de lemne. Lângă el se încălzea un ceainic mare, iar de jur împrejur erau covorașe. Așezat în fața unui laptop, Nayel mi-a arătat câteva zeci de poze făcute de el în deșert cu o cameră Canon – era foarte pasionat de fotografie.
Deși mă aflam în mijlocul deșertului, nu mă simțeam ruptă de lume în tabăra lui Obeid, printre atâtea telefoane smart, laptopuri și internet.
„Viața s-a schimbat. Am casă, 3 mașini, laptop, telefon. Nu mai e ca în trecut când beduinii aveau numai corturile și se mutau cu animalele. Stră-străbunicul meu pleca la Mecca cu cămilele și dura 3 luni să ajungă acolo. Nu știai dacă mai are mâncare, dacă a murit. Acum în 1-3 ore sunt acolo cu avionul”, mi-a explicat Obeid.
Chiar dacă nu mai ducea viața tradițională a beduinilor, Obeid încă se îmbrăca într-o thobe albă, un fel de robă până la pământ, cu mâneci lungi, care e purtată de bărbații din Peninsula Arabă și din unele țări vecine. Și deși ducea, din multe puncte de vedere, o viață modernă, se simțea tot un om al deșertului. Mi-a spus că prietenii lui tot insistau să vină să facă scufundări în mare, dar el îi refuza. Nu se simțea în largul lui: „I dive in the sands” („Eu fac scufundări în nisip”).
Cât am stat în tabăra lui Obeid am dormit minunat pe salteaua moale, înfășurată în pături și cuverturi. Locuiam într-o tabără din deșert, dar aveam tot confortul. Datorită panoului solar, dimineața ne bucuram și de puțină apă oarecum călduță, cât să facem un duș rapid. Aveam și chiuvetă, și toaletă, iar când am vizitat noi tabăra, Obeid tocmai se pregătea să extindă numărul de dușuri și de toalete, pentru ca turiștii să nu se mai îngrămădească dimineața la baie.
Dimineața, Nayel ne-a luat în primul tur cu jeepul prin deșert. Nu am intrat în mașină, ci ne-am urcat în spatele mașinii de teren, pe niște băncuțe căptușite de catifea, acoperite de un fel de coviltir menit să ne apere de soare.
Nayel a început un slalom printre tufișuri, făcea 8-uri pe dune, apăsa tare accelerația. Fericit ca un copil, dădea muzica tare, bătea din palme și râdea.
Mergeam așa, alunecând peste dune.
Atunci mi-am dat seama cât de mare este deșertul Wadi Rum, de fapt. Uitându-mă la el pe Google Maps, din satelit părea o nimica toată pe lângă uriașul deșert din Arabia Saudită. Însă peste tot pe unde ne ducea Nayel, prin spatele stâncilor bej sau maronii, se deschideau noi orizonturi, noi perspective, iar privirea nu reușea să vadă nicio margine. Deșertul străpuns de munți părea că se continuă la nesfârșit.
Canioane, munți roșii, nisip galben sau roșiatic – toate erau ocrotite de un cer atât de senin încât părea un vitraliu uriaș pictat în cel mai viu albastru.
Nayel ne-a povestit că el e cel mai mare băiat al lui Obeid, fiind al doilea copil după una dintre surorile lui. S-a născut în satul At Wessa, la fel ca și tatăl lui, iar la nașterea sa, mama lui a fost ajutată de femeile din sat. Mai târziu, o soră și un frate s-au născut la spital, în Aqaba. Ne-a spus că, în total, Obeid avea 8 copii: 3 băieți și 5 fete.
A doua zi, Nayel ne-a luat într-un alt tur cu jeepul, dar de data asta ne-am așezat pe bancheta din spate a unei mașini de teren Toyota. Am înțeles rapid că ce făcuse Nayel cu noi în prima zi era o joacă de copii și că abia acum voia sa ne sperie de-a binelea. Lua dunele de nisip pe lateral, accelera, își lua mâinile de pe volan și le punea în cap, prefăcându-se speriat, apoi se uita în spate și râdea de noi. „Everything OK?” („Sunteți bine?”), ne întreba. Eu stăteam smirnă, cu centura de siguranță pusă, și mă gândeam că probabil în câțiva ani Obeid va trebui să își cumpere altă mașină de teren la cum „călărea” dunele bătrâna Toyota din 2007. De altfel, Nayel ne-a și lăudat-o și ne-a spus că mașina urca dunele chiar și când era frig și nisipul era tare și înghețat.
Ne-a explicat că, în tabără, sarcina lui era să-i plimbe pe turiști cu jeepul și să le fie ghid. În schimb, fratele său, Salem, se ocupa de bucătărie și făcea mâncare, ajutat de vărul lor. Ne-a spus că voia să îl menajeze pe tatăl lor și să nu conducă el, pentru că muncise foarte mult la viața lui și ar fi fost obositor să conducă atât de mult la vârsta asta.
Când mașina „s-a mai potolit”, Nayel ne-a purtat încet pe lângă o tabără adevărată de beduini, unde oamenii deșertului creșteau capre și cămile. La baza stâncilor erau întinse mai multe corturi și pânze. „Aici, fiecare cămilă e însemnată într-un anumit fel. Ca să le recunoască”, ne-a explicat Nayel.
Ne-am întâlnit și cu un jeep în care erau un bătrân cu nevasta sa îmbrăcați tradițional, ea cu văl, el în alb. „El încă mai merge și stă în deșert, dar tinerii nu”, ne-a zis Nayel. În general, numai bătrânii mai duc stilul de viață nomad, adică să vină să stea cu animalele în deșert și să se mute din loc în loc, în căutare de hrană. Însă chiar și ei au mașini și case în sate, a completat tânărul nostru ghid.
Soarele se pregătea să apună, iar Nayel oprea mașina din loc în loc, se dădea jos, și aduna lemne uscate, crenguțe sau rămurele din tufișuri. Mă întrebam la ce i-or folosi, dar curând m-a lămurit: erau bune pentru foc deoarece îi grăbeau aprinderea. Ne-a dezvăluit apoi că ne va duce la „locul lui” preferat pentru apus. A parcat mașina undeva în deșert, a întins un covoraș pe nisip, a adus un geamantan vechi și a făcut focul. Peste vreascuri a așezat un ceainic. Apoi, din geamantan a scos un borcan cu zahăr, iar din alt borcănel a scos ceai negru. Am aruncat și eu o privire în acel geamantan ce părea coborât din alte vremuri: era plin cu tot soiul de recipiente, de la borcănele la pahare, iar fiecare avea locașul lui dedicat.
Ne-am întors în tabără, iar Salem vărul ne-a întâmpinat, din nou, cu un zâmbet cât fața și cu tradiționalul „Welcome”. Ori de câte ori ne întorceam de undeva, dintr-o drumeție sau dintr-un tur cu jeepul, dragul de Salem ne ieșea în cale cum ajungeam în tabără și ne zicea „Welcome”.
În ultima seară petrecută în tabără, Salem fiul ne-a cântat după masă. Chiar dacă era răcit și îl durea în gât, a început să cânte o melodie, acompaniindu-se de două tobe: una așezată în poală, peste genunchi, iar alta sub genunchi. Unele melodii erau vesele și ritmate, altele aduceau mai degrabă a cântece de jale. L-am întrebat despre ce cântă. „About love” („Despre dragoste”), mi-a răspuns Salem.
Mi-a povestit că tatăl lui i-a cumpărat prima tobă când era mic, deoarece bătea ritmul în orice obiect găsea. Nu a studiat niciodată muzica: a cântat cum i-a venit. Acum îl chemau oamenii să cânte la petreceri în alte tabere, dar nu se ducea. Îi plăcea să cânte doar în tabăra lui deoarece asta era și afacerea lui. Lucra aici de la 12 ani și învățase engleza de la turiști. Mi-a zis că de multe ori se culcă la 1 noaptea și se trezește la 6 dimineața. Chiar în ziua care tocmai se încheia muncise aproape încontinuu: să ia turiști, să-i ducă pe cei care plecau, să facă de mâncare, să transporte materiale.
A doua zi, după ce ne-am luat „La revedere” de la toată lumea, ne-am urcat bagajele în mașină, iar apoi ne-am așezat pe bancheta din spate. La volan s-a așezat Nayel, iar în dreapta un alt văr al lui, pe care nu îl întâlnisem până atunci, și pe care am înțeles că l-ar chema Badr sau Bîdrî (de altfel, și numele noastre le pun lor mari dificultăți; cel puțin în cazul lui Valeriu, Nayel a reușit până la urmă să țină minte cum îl cheamă doar făcând un joc de cuvinte Valeriu-Valeria-Bacteria).
Cum distanța dintre Wadi Rum și Amman e de 310 kilometri, drumul avea să dureze cam 4 ore.
Nici nu plecaserăm bine, că băieții au pornit spectacolul: au dat muzica tare, au început să cânte, să danseze și să dea din mâini.
„Vorbește, nu dormi. Dacă tăcem drumul pare mai lung”, i-a zis la un moment dat Nayel vărului său.
Băieții au început să cânte în duet, maimuțărindu-se ca și cum aveau un microfon în față.
Toate bune și frumoase, numai că la un moment dat le-a venit ideea minunată de a cânta toți pe rând. Voiau neapărat să cânt și eu ceva. Le-am spus cu toată sinceritatea că sunt o catastrofă, că n-am voce și că nu știu niciun cântec. Dar n-am avut succes. Băieții nici n-au vrut să audă și au insistat atât de mult încât m-am declarat înfrântă. Și am cântat „Deșteaptă-te, române”, singurul cântec ce mi-a venit în minte. N-am reușit să duc strofa până la final fără să râd cu lacrimi, năucită pur și simplu că m-au convins să cânt. Mă uitam pe geam, afară se vedea o lună mare și galbenă strălucind în dreapta, mașina gonea pe autostrada ce ne purta spre nord, iar eu cântam „Deșteaptă-te, române” undeva în mijlocul deșertului. Și acum scena mi se pare ruptă dintr-un film suprarealist. Dar știu sigur că n-am visat-o: îl am pe Valeriu ca martor.
Băieților le-a plăcut imnul României, așa că după ce mi-am încheiat prestația au cântat și ei imnul Iordaniei.
La aeroport, înainte să intrăm cu mașina în parcare, ofițerii de securitate ne-au făcut semn să tragem pe dreapta. A început o căutare minuțioasă în spate, în față, pe jos, s-au uitat în torpedou, chiar și pe sub banchete. Apoi ne-au lăsat să trecem.
„We are strange people, no?” („Suntem ciudați, nu?”), mi-a zis Nayel, oarecum stingherit de controlul excesiv. A completat că din cauza instabilității din zonă – Siria, Irak, Statul Islamic – autoritățile trebuie să controleze mașinile care vin la aeroport. Cu câteva zile înainte îmi zisese – cumva cu părere de rău – că în țările arabe nu e ca în Europa, să traversezi nestingherit, fără controale, granița.
De atunci au trecut 4 ani și jumătate, și când mă uit la cum s-a schimbat Europa noastră, îmi dau seama că, treptat, ne întoarcem la garduri și granițe, și nici nu ne dăm seama cât de ușor e să pierdem ceea ce alții admiră la acest continent. Totuși, rămân optimistă. Când mă gândesc la căldura și prietenia cu care familia lui Obeid ne-a primit în mijlocul ei, îmi dau seama că, deși multe uși se închid, vor exista întotdeauna oameni care îi vor prețui pe străini și se vor bucura când aceștia le vor trece pragul.
Dacă vreți să citiți și alte texte despre Asia, urmăriți blogul Andreea în Asia și pe Facebook.
Dacă vreți să mergeți în Iordania, citiți și:
Secretele ținutului roșu. Un loc tulburător de frumos, unde te simți ca pe Marte
Fabulosul oraș roșu născut din piatră, o lume fermecată desprinsă din basmele deșertului
Aqaba, orașul prins între mare și deșert
