Cum am dat peste cel mai cinstit șofer de taxi la capătul lumii
Excursia noastră în Bali nu a început bine deloc. Am aterizat pe aeroportul internațional Ngurah Rai de pe insulă și, după ce eu și prietenii mei – Corina și Traian – ne-am găsit fără probleme bagajele de la cală, Valeriu, soțul meu, a avut de așteptat mai bine de jumătate de oră până când am tras singura concluzie posibilă, aceea că trolerul lui nu era acolo și că fusese pierdut. Ulterior aveam să aflăm că bagajul a făcut cale întoarsă până în Amsterdam – n-am reușit să înțeleg de ce, mai ales că noi am venit prin Istanbul – și abia apoi ne-a regăsit pe noi, în Bali.
Când ne-am dat seama că trolerul nu avea să mai vină pe banda de bagaje, ne-am îndreptat spre biroul de bagaje pierdute. Aici ne-a preluat un funcționar așezat la o mică masă, căruia i-am dat datele de contact ale hotelului. Omul ne-a ascultat și i-a dat lui Valeriu o sumă de bani, echivalentul a vreo 30 de euro, ca despăgubire pentru bagaj (teoretic, bani pentru produse de igienă personală și pentru câteva haine în caz că bagajul ar fi rămas pierdut pe vecie).
În timp ce stăteam așezată la masă, peste biroul funcționarului a trecut, rapid, un gândac. Am sărit ca arsă în picioare, cred că am zis un „Aoleu” sau ceva de genul ăsta, și până să mă dezmeticesc a mai apărut un gândac ce a traversat la fel de țanțoș masa. Amuzat de sperietura mea (fobia mea față de gândaci nu cunoaște limite), funcționarul a zâmbit oarecum ironic, fără să schițeze niciun gest de a da lighioanele jos de pe masă.
La final ne-a înmânat banii și ne-a dat asigurări că cei de la hotel vor fi contactați când va apărea trolerul. Valeriu, bosumflat de pierderea suferită – și dornic oricând de a merge în vacanță undeva în Occident, „într-o țară civilizată”, în loc de Asia – mi-a trântit un „Poftim, tu ai vrut să venim aici. Uite, merg gândacii pe masă în aeroport”.
Ne-am reîntâlnit cu Traian și Corina și am început să dăm ture pe la parterul aeroportului în încercarea de a găsi un taxi. Citisem dinainte pe net că șoferii vor încerca să te jupoaie dacă nu ești atent și că vor cere sume exorbitante față de cât ar face în mod normal cursele. Iar la aeroport era într-adevăr plin de șoferi care nu ofereau prețul corect, profitând că nu aveai alternativă.
Ieșind din aeroport, un șofer a zis că ne duce la hotel cu 350.000 de rupii indoneziene, adică 22 de euro – enorm față de cât ar fi trebuit să facă drumul (din ce mă documentasem înainte, ar fi costat cel mult 100.000 de rupii). Ne-am întors în aeroport, unde o agenție ne-a cerut 250.000 de rupii. Am negociat puțin și la final am ajuns la 200.000 de rupii. Tot era mai mult decât ar fi costat, dar nu aveam altă soluție. Prețul a fost așadar fixat înainte – șoferul nu a pornit aparatul de taxat.
Ne-am cazat în Kuta, o stațiune din sudul insulei, iar unul dintre primele locuri pe care le-am vizitat a fost Potato Head Beach Club din Seminyak, ceva mai la nord de Kuta. Pe orice stradă dădeam peste indivizi care ne abordau cu „Taxi?”, „Taxi?”. Peste câteva zile, într-o altă localitate din insulă, am văzut chiar un șofer care avea în mână o pancartă din carton pe care scrisese „I swear I’m fair” („Jur că sunt corect”) – doar, doar va alunga suspiciunile turiștilor care s-au cam prins și ei cum merge treaba.
Ca să evităm să fim „exploatați” de vreun șofer lacom, nu am luat un taxi din stradă, ci i-am rugat pe cei de la hotel să ne comande o mașină.
Dar la întoarcerea de la Potato, când era deja noapte, a trebuit să ne căutăm singuri o mașină. Cei de la club ofereau servicii de taxi, dar la prețul de 170.000 de rupii indoneziene până la hotelul nostru din Kuta, așa că am refuzat. I-am întrebat de Blue Bird („Pasărea Albastră”), o companie de taxi despre care citisem că este serioasă și că are șoferi care pun întotdeauna aparatul de taxat, iar cei de la club ne-au zis că dacă vrem să găsim taxiuri Blue Bird trebuie să mergem în stradă.
Primul taxi pe care l-am oprit (care nu era Blue Bird) a cerut tot un preț umflat, nu mai știu cât.
Însă al doilea a zis 70.000 de rupii. M-am mirat imediat, știind că aproximativ atât făcea cursa (la dus fusese 62.500 de rupii, 70.000 cu bacșiș). Ne-am urcat toți 4 în mașina Blue Bird, iar șoferul ne-a spus că oricum cursa va fi „metered” („contorizată”), că va face aproximativ 70.000 de rupii și că prețul nu e negociabil.
Eu deja eram în culmea bucuriei că am scăpat de corvoada negocierii, care nu mi-a plăcut niciodată.
Micuț de înălțime și rotofei, Sukandar Haryadi, șoferul, a râs cu poftă de noi când i-am povestit că am plătit 250.000 de rupii de la aeroport până la hotelul nostru. Ne-am lăudat totuși că nu am apelat la cel care ne ceruse 350.000 de rupii.
S-a minunat și când i-am spus că la aeroport o cartelă telefonică pentru a suna în străinătate costa 350.000 de rupii. Ne-a zis că în mod normal se vând cu 15.000 de rupii.
„Pentru australieni e ieftin”, ne-a spus Sukandar (în Bali vin foarte mulți turiști australieni – distanța față de Australia e mică, iar prețurile extrem de atractive).
I-am răspuns mai în glumă, mai în serios că „Da”, dar noi suntem „săraci, suntem din România”. Deși prețurile din Indonezia sunt mici, nu e deloc tentant să cheltuiești jumătate din bugetul unei excursii pe prețurile umflate ale taxiurilor (în Bali transportul public este ca și inexistent, iar ca turist nu ai la ce să apelezi cu excepția taxiurilor și a mașinilor închiriate).
La finalul cursei, entuziasmată de noua noastră cunoștință, l-am întrebat pe Sukandar dacă lucrează și a doua zi. „Yes, I have 2 children” („Da, am 2 copii”), a răspuns tânărul de 27 de ani cu un zâmbet larg pe figură.
Cursa a făcut 75.000 de rupii și i-am lăsat 80.000. Când a văzut 5.000 de rupii în plus s-a uitat nelămurit la bancnotă și ne-a dat-o înapoi. „No tip for me” („Fără bacșiș pentru mine”), ne-a zis. Ne-a împins bancnota înapoi, noi iar i-am dat-o, și tot așa de vreo 2-3 ori până când, într-un final, a acceptat-o.
După acea primă zi, Sukandar Haryadi ne-a purtat prin tot sudul insulei, pe la temple hinduse superbe, plaje ascunse cu apă turcoaz sau statui uriașe ale zeilor.
În prima dintre zilele în care am mers cu el de dimineață până seara aparatul de taxat a indicat la finalul zilei 407.000 de rupii. I-am dat 455.000, iar Sukandar i-a dat iar înapoi („No, no tip with me”), până când, la insistențele noastre, i-a acceptat.
Cât am stat în Kuta, ne-am întâlnit cu el în fiecare zi și mereu avea același zâmbet bun și cald pe față când ne întâmpina dimineața. Iar la finalul excursiei, când stabileam ca a doua zi să ne vedem la 11 dimineața, știind că nu îmi place să mă scol cu noaptea în cap, râdea de mine și îmi spunea că
„pe tine, Andreea, vin să te iau la 4 dimineața, nu la 11”.
Sukandar nu era de loc din Bali, ci din insula vecină Java. Era musulman, dar venise în Bali și se căsătorise cu o hindusă de aici, care după căsătorie s-a convertit la islam (în Bali, majoritatea populației este de credință hindusă, deși Indonezia este o țară musulmană în procent de 87%).
„Bali friendly. Bali friendly to Christianity, Bali friendly to Muslim. Indonesia friendly”, ne spunea el („Bali prietenos, Bali prietenos cu creștinii, Bali prietenos cu musulmanii, Indonezia prietenoasă”).
Ne-a arătat poze cu locuința pe care o are în Java și cu cascadele din apropiere de casa lui. Peisajul era paradiziac. Ne-a spus să venim pe la el în Java ca să bem o cafea foarte ieftină, dar bună, de 5.000 de rupii kilogramul (adică 1 leu / kg).
În ultima zi de vacanță am apelat tot la Sukandar ca să mergem la aeroport. El l-a trimis pe fratele său mai mic să ne ducă, însă ne-a spus că va veni și el la aeroport ca să își ia „La revedere”. Cum în momentul în care am ajuns nu era acolo, m-am gândit că n-am înțeles bine sau că nu va mai veni.
Mă înșelam. Ne pregătise o surpriză. A apărut la terminalul „Plecări” cu cadouri pentru noi de la el și de la soția lui: câte un sarong balinez (un fel de fustă lungă) pentru mine și Corina, plus dulciuri balineze: biscuiți și manisan salak, niște fructe confiate ce provin de la o specie de palmier și care seamănă foarte mult cu smochinele.
Am rămas cu toții fără cuvinte. Ne-am îmbrățișat și ne-am luat la „La revedere”, promițându-ne să mai vorbim.
De când m-am întors, am mai vorbit de câteva ori cu Sukandar. Între timp, soția lui a născut al treilea copil, iar unul dintre băieții lui a câștigat un concurs de pictură la nivelul districtului. Mă mai întreabă când ne întoarcem în Bali. I-am răspuns că nu știm, dar cel mai probabil următoarea excursie în Indonezia va fi în insula Java, pe care nu am văzut-o. Poate chiar îl vom vizita la casa din Java. Și poate chiar vom bea o cafea la 1 leu kilogramul împreună.
Dacă v-a plăcut acest text și vreți să citiți și alte articole despre Asia, urmăriți blogul și pe Facebook.
