Am mers singură în Uzbekistan și mi-a plăcut la nebunie. Dar cât de periculos a fost?
Mulți dintre prietenii, cunoscuții și membrii familiei mele și-au făcut griji când le-am spus că mă duc singură în Uzbekistan. Atât în timpul călătoriei, cât și după ce m-am întors, am primit multe întrebări legate de cât de sigură e o excursie în această țară, mai ales dacă mergi singur, nu printr-o agenție. După ce am stat două săptămâni și jumătate în Uzbekistan – și am parcurs țara de la sud la nord și înapoi – pot spune că Uzbekistanul mi s-a părut una dintre cele mai sigure țări asiatice în care am fost. Cu o singură excepție: șoselele.
Unele dintre drumurile din Uzbekistan sunt foarte proaste, iar riscul de a face un accident rutier în acele zone cred că este destul de ridicat. În cele 2 săptămâni și jumătate am văzut 3 accidente rutiere ușoare. Nu știu dacă a fost pură întâmplare sau chiar accidentele rutiere sunt destul de frecvente aici, dar într-un interval destul de scurt am văzut o tamponare cu vreo 4-5 mașini în șir, alt accident cu 2 mașini ce se ciocniseră destul de zdravăn în trafic și un TIR care intrase într-un scuar și alunecase oblic de-a lungul șoselei, blocând intersecția. Nu se circulă la fel de haotic precum în India, dar unele drumuri abia au asfalt, darămite marcaje rutiere.
Dincolo de șosele însă, țara mi s-a părut la fel de sigură ca oricare altă țară europeană în care am fost, chiar mai sigură aș spune, deoarece – probabil și ca urmare a regimului autoritar din Uzbekistan, care a decretat că „vrem să facem bani din turism și ne purtăm frumos cu turiștii” – acțiunile ostile îndreptate împotriva turiștilor sunt cvasiinexistente.
Dar înainte de a vă povesti de ce Uzbekistanul mi s-a părut o țară sigură pentru o femeie ce călătorește singură am să vă spun, pe scurt, care a fost traseul meu. Am stat 3 nopți în capitala Tașkent, după care am zburat cu Uzbekistan Airways până în Nukus, unde am luat 2 nopți de cazare deoarece voiam neapărat să merg până în Muinak, fostul port de la Marea Aral, transformat în prezent – după ce marea a secat – într-o bizară destinație turistică. Din Nukus am luat o mașină privată cu șofer ca să ajung în Khiva și am vizitat câteva cetăți pe drum. Apoi, am stat 3 nopți în Khiva, 4 în Bukhara și 4 în Samarkand.
Între Khiva și Bukhara, deoarece distanța este mare, am luat tot un zbor cu Uzbekistan Airways (din aeroportul Urgench, deoarece Khiva e un oraș mic și nu are aeroport), iar următoarele 2 distanțe le-am parcurs cu trenul. Din păcate, nu am prins bilete la celebrul tren de mare viteză din Uzbekistan (Afrosiyob), dar am luat the next best thing pe ruta Bukhara – Samarkand și Samarkand – Tașkent (10 dolari, respectiv 11,5 dolari). Zborurile cu avionul, precum și închirierea unei mașini private cu șofer pentru o zi, au costat fiecare 65 de dolari.
Dar să revin la siguranță deoarece am deviat un pic de la subiect. Uzbecii mi s-au părut foarte drăguți și primitori, și totodată curioși să afle cât mai multe lucruri despre mine: de unde sunt, ce traseu am avut în Uzbekistan, și așa mai departe. M-a surprins că mulți dintre ei știau că București este capitala României (cu confuziile clasice Budapest-Bucharest în unele cazuri). Într-o discuție cu un șofer chiar rămăsesem cu gura căscată când omul mi-a zis de premierul României, Orban (Mă și întrebam: Cum Dumnezeu a auzit de Orban? O fi fost Orban prin Uzbekistan?), dar a completat Viktor Orban și m-am luminat.
Comunicarea poate fi o problemă în Uzbekistan, mai ales dacă – așa cum e și cazul meu – nu știi o boabă de rusă. În afară de ghizi și de cei care lucrează în recepțiile hotelurilor, în restaurante, cafenele sau în magazinele din centrele turistice, oamenii nu știu deloc engleză. Toți însă vorbesc rusa, deci dacă știi câteva cuvinte îți va prinde bine. Totuși, chiar și fără rusă (eu știam doar „niet”, „bagaj”, „dasvidaniya” și „spasibo”), tot te vei descurca (trăiască Google Translate). Deși dă multe rateuri, și mi-a prilejuit momente în care am râs cu lacrimi, Google Translate s-a dovedit extrem de util în călătorie, mai ales în discuțiile cu șoferii, care nu înțelegeau aproape nimic în engleză.
Șoferii întâlniți în călătorie au fost întotdeauna foarte respectuoși și nu am simțit niciodată că au vreo atitudine nepotrivită sau dubioasă, inclusiv în cazul curselor făcute cu Yandex Go (Uber nu funcționează aici). Nu m-am simțit niciodată în pericol alături de ei, chiar dacă eram singură în mașină. Nici măcar taximetriștii pe care i-am refuzat nu au zis nimic, doar și-au văzut mai departe de treabă, fără să insiste. Cu o singură excepție, un șofer din fața aeroportului din Bukhara, care cred mă tot întreba în rusă cât costă cursa pe care tocmai o luasem pe Yandex, voind probabil să-mi facă o ofertă mai bună. Dar m-am făcut că nu înțeleg nimic (ceea ce era oarecum adevărat), așa că omul a dat din mână a lehamite și a plecat.
A existat totuși un personaj mai dubios pe care l-am întâlnit în aeroportul din Urgench, când așteptam să iau avionul spre Bukhara. Eram obosită după atâta mers pe jos și îmi pusesem picioarele pe troler. Pe rândul de vizavi, chiar în fața mea, s-a așezat un tânăr și a început să își butoneze telefonul. La un moment dat mi-a zis ceva, dar nu am priceput absolut nimic, nici măcar limba în care mi se adresa. I-am zis că nu înțeleg și omul a încercat să spună din nou ceva, lungind ciudat vocalele, de aveam impresia că îmi vorbește Laura Palmer în limbo-ul cu draperii roșii din Twin Peaks (duuu iuuur eeegzzz hoooo). I-am spus din nou că nu înțeleg, iar omul mi-a arătat telefonul lui, unde avea deschisă aplicația Google Translate.
Când am văzut că încerca să mă întrebe „Do your legs hurt?” („Te dor picioarele?”), m-a bufnit instantaneu râsul. A râs și el cu poftă și am mai schimbat 2-3 vorbe. Toate bune și frumoase, numai că individul a considerat probabil că dacă am râs alături de el mă interesează altceva, așa că pe nepusă masă s-a ridicat, mi-a luat rucsacul care era pe un scaun de lângă mine, l-a pus pe jos, și el s-a așezat în locul lui, întinzându-și brațul peste spătarul scaunului meu.
Apoi a continuat să încerce să comunice cu mine, întrebându-mă prin Google Translate ce număr de WhatsApp am, ce cont de Facebook etc. Bineînțeles că nu i le-am dat, dar omul a continuat în același stil preț de câteva minute, arătându-mi – culmea! – și o poză cu bebelușul lui de doar câteva luni (da, bărbații, ce pot să zic :-)). Am mai stat puțin ca să nu par nepoliticioasă și apoi i-am zis că trebuie să plec, mi-am luat bagajele și m-am mutat fix în colțul opus al sălii.
Care ar fi morala întâmplării? Că atunci când călătorești singură, mai ales într-o țară conservatoare cum e și Uzbekistanul în ultimă instanță, e bine să nu fii prea prietenoasă și deschisă în interacțiunile cu bărbații deoarece acest lucru ar putea fi interpretat ca interes al tău pentru cel din fața ta. Bineînțeles, nu sunt 2 oameni la fel și situația diferă de la caz la caz. Nu înseamnă că trebuie să adopți o atitudine de înmormântare tot timpul. Cei mai mulți dintre uzbecii cu care am comunicat au fost foarte drăguți și respectuoși, chiar dacă eram singură cu ei – despre „domnul cu porumbeii” v-am povestit pe Facebook. Dar puțină precauție nu strică.
Cum vă spuneam și la începutul articolului, am fost în 5 orașe din Uzbekistan – Tașkent, Nukus, Khiva, Bukhara și Samarkand – și chiar le-am luat la pas serios, atât ziua, cât și după înserat, și niciun loc nu mi s-a părut periculos sau „de evitat”. Cu excepția Samarkandului, toate celelalte orașe mi s-au părut și foarte curate. E adevărat că în cea mai mare parte m-am plimbat prin centru și pe la obiectivele turistice, însă unele locuri, ca de exemplu în Tașkent sau Bukhara, m-am plimbat și prin cartiere mai îndepărtate de zonele istorice, dar chiar și acelea mi s-au părut sigure. Erau cartiere de case tipice, cu familii, copii care se jucau în drum și oameni care trebăluiau prin curți. Pur și simplu chiar nu te-ai fi putut gândi că cineva de acolo ți-ar fi putut face vreun rău. Cine, bătrânica ce mătura bătătura?
Iar în zonele cu atracții turistice importante am văzut foarte multe forțe de ordine. Există și „Poliția turistică”, care probabil că se ocupă de micile infracțiuni ce pot fi îndreptate împotriva turiștilor – ca de exemplu furt din buzunare. În orice caz, eu nu am avut nicio problemă de acest gen. Cum am văzut și în alte țări din Asia, ca de exemplu în India, și în Uzbekistan sunt detectoare de metale nu doar la aeroporturi, ci și la intrarea în gări, în mall-uri și în toate stațiile de metrou.
În ceea ce privește îmbrăcămintea, m-am îmbrăcat în pantaloni lungi și bluze fără decolteu. În general, femeile uzbece se îmbracă destul de modest, chiar și cele care nu poartă văl islamic pe cap, așa că nu am vrut să ies în evidență. În Tașkent am mai văzut tinere în fuste deasupra genunchiului, însă cred că le pot număra pe degetele de la o mână. Deși în Tașkent era cald când am fost (peste 30 de grade), cred că singura fată pe care am văzut-o să aibă buricul la vedere era o vânzătoare dintr-un magazin de haine din mall-ul central din capitală.
În încheiere nu vă mai spun decât că dacă vreți să mergeți în Uzbekistan și nu aveți cu cine, mergeți fără grijă, chiar dacă sunteți singuri. M-am simțit extraordinar de bine în această țară și am să vă povestesc în detaliu în articolele viitoare.
