4 escrocherii pe care le-am trăit pe propria piele în India. Plus un posibil scam la care să fiți atenți

de Andreea în Asia în 15 aprilie 2024

Călătoria în India a fost excursia vieții mele. Am așteptat-o cu enorm de mult entuziasm iar acum, uitându-mă în urmă, nu cred că putea să iasă mai bine. India este țara pe care mi-am dorit cel mai mult să o vizitez, încă din adolescență, de când am văzut la televizor un documentar despre templele cu mii de statui colorate din Madurai. Imaginile mi s-au întipărit pe creier ca un timbru lipit pe plic. Apoi, tot citind despre arta, istoria, cultura, tradițiile și tot ce înseamnă India, fascinația a crescut permanent.

Aventura de o lună în India a fost exact așa cum speram: o călătorie de explorare, în care nu doar am vizitat obiective turistice, ci am cunoscut și interacționat cu o mulțime de localnici, de la ghizi și șoferi de tuk-tuk la gazdele în casele cărora am stat.

A fost minunat. Dar asta nu înseamnă că a fost perfect. Ba chiar aș putea spune că excursia a început cu stângul: de cum am pus piciorul pe pământ indian, cineva a încercat să mă păcălească. Din fericire, citisem o groază de articole despre scam-urile din India, așa că tipului nu i-a ieșit șmecheria, deși s-a ținut tare pe poziții până în ultima clipă.

Deoarece India poate fi o destinație obositoare, care poată zăpăci rapid orice turist, oricât de umblat prin lume este, m-am gândit că ar fi bine să scriu acest articol despre escrocheriile pe care le puteți întâlni în această țară. Ele pot fi mult mai multe (găsiți informații detaliate aici). În continuare, am să vă povestesc numai despre cele pe care le-am întâlnit personal.

1. Am aterizat în New Delhi dis-de-dimineață, în jurul orei 5:30. Deoarece eu și prietena mea nu eram foarte obosite și hotelul la care aveam rezervare era aproape de o gură de metrou, am decis să luăm trenul expres de la aeroport ca să ajungem până în centru. Metroul este mult mai ieftin decât taxiul și o călătorie costă doar 60 de rupii, adică în jur de 3,3 lei.

Am ieșit din aeroport, am traversat strada și am intrat în clădirea metroului. Aici, un domn de la casa de bilete ne-a trimis la un alt ghișeu, unde scria mare „Customer Care”. Ne-a dat de înțeles că doar de acolo putem cumpăra carduri de metrou, cum voiam noi. Ne-am tras trollerele câțiva metri mai încolo și am intrat în vorbă cu omul din spatele geamului. Ne-a zis că suma minimă pe care o putem pune pe un card e 350 de rupii (cam 20 de lei). Așa că am scos din portofel 2 bancnote de 500 de rupii (nu de 200 de lei, precum Cîrstoiu 🙂 ) și le-am întins peste tejghea.

Omul a încercat (și a reușit) să fie extraordinar de rapid și de discret, dar l-am văzut cu coada ochiului cum a luat una dintre bancnote și a dosit-o în spatele tastaturii. Apoi a început să arate două degete și să zică „two, two”. Pentru o fracțiune de secundă, obișnuită cu lipsa de mărunt din România, am crezut că-mi zice că nu are să-mi dea rest decât 200 de rupii în loc de 300. Dar m-am lămurit rapid. De fapt, încerca să mă facă să cred că nu i-am dat decât o bancnotă de 500 și că trebuie să plătesc diferența până la 700.

Știam de scam-ul cu bancnotele, nu doar din ce citisem despre India, ci pentru că se mai practică și pe la noi. Totuși, nu mă așteptam ca fix omul cu care am prima mea interacțiune mai serioasă în India să încerce să mă tragă în piept.

După ce am depășit mini-șocul că tocmai angajatul de la „Customer Care” încerca să ne escrocheze, i-am spus, mai întâi pe un ton calm, dar ferm, că i-am dat două bancnote de 500 de rupii și că el trebuie să îmi dea rest 300 de rupii. Dar omul o ținea pe-a lui, și tot zicea „two, two”. Văzând că n-am cu cine să discut, i-am zis de la obraz că l-am văzut cu ochii mei când a ascuns o bancnotă. Nimic. Niciun pas înapoi. Domnul de la „Customer Care” o ținea una și bună să-i dau încă 200 de rupii.

Până la urmă – recunosc – am văzut roșu în fața ochilor și am ridicat tonul la el (a se citi, mai degrabă, strigat), și am insistat să-mi dea restul corect pentru că l-am văzut când a luat banii. Prietena mea m-a tras puțin de mână și mi-a zis să o las mai moale, că prea m-am ambalat. Mai mult de atât nu prea mai aveam ce să fac, doar să îl ameninț că sun la poliție. Din fericire, nu a mai fost nevoie. L-am văzut că scoate din sertar două bancnote, una de 100 și una de 200 de rupii, și ne întreabă: „It’s good?”

Am luat banii și cardurile de metrou, iar prietena mea i-a spus că nu e frumos ce a făcut. Omul era la fel de inexpresiv. Poker face. Tot showul a durat câteva minute bune. Evident, suma nu era o avere. Până la urmă, să fii păcălit cu 28 de lei, cât înseamnă 500 de rupii, nu era o tragedie. Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă pur și simplu nu ne dădea tot restul. Dar cum văzusem exact că a pitit banii, și că și tot el ne cerea alte 200 de rupii, am zis „OK, până aici”.

Așadar, scam-ul cu bancnotele este una dintre găinăriile la care trebuie să fiți atenți dacă mergeți în India. Din ce citisem pe internet înainte de plecare, se pare că se practică mai ales în rândul șoferilor de taxi. Însă mulți turiști au pățit-o la ghișeul AirTel (cel mai cunoscut operator de telefonie mobilă din India) din aeroportul din New Delhi.

2. Un alt scam extrem de răspândit în India e cel cu „strada / gara / drumul / hotelul / magazinul / muzeul / obiectivul turistic / [completați voi aici] închis”. Practic, sky is the limit când vine vorba de această pungășie. În orice loc ai vrea să ajungi, ai șanse mari să dai peste un individ care să îți spună că locul respectiv e închis, și că mai bine ai merge cu el ca să îți arate ceva mai interesant. Evident, nu grija pentru timpul tău prețios îl roade pe el, ci dorința de a face un ban rapid.

Uneori, încercările sunt inocente și nu deranjează. De exemplu, chiar într-una dintre primele zile petrecute în New Delhi, în timp ce ne plimbam pe jos într-o zonă mai aerisită din capitală, cu bulevarde largi și arbori îngrijiți, un șofer de tuk-tuk a strigat după noi să nu o luăm pe acolo, pentru că „drumul ăla e închis”. Evident, pasul următor ar fi fost să ne urcăm la el în tuk-tuk. Bineînțeles, drumul nu era închis, așa că ne-am văzut de treabă.

Alte ori, hustlerii indieni sunt mult, mult mai insistenți și mai convingători. Într-o dimineață ne plimbam tot pe jos în New Delhi când ne-a oprit un tânăr la vreo 28 – 30 de ani. Foarte prezentabil, îmbrăcat în geacă de blugi, era împodobit cu o mulțime de bijuterii din aur, de la inele la brățări și lănțișoare. Ne-a întrebat unde ne ducem și i-am zis că mergem la India Gate, arcul de triumf ridicat în memoria soldaților indieni căzuți în Primul Război Mondial.

„A, e închisă acum, se duce acolo vicepreședintele Indiei”, a răspuns prompt omul. Ne-a explicat că întreaga zonă va fi închisă jumătate de zi, până pe după-amiază, din rațiuni de securitate. Ne-a povestit că e un eveniment important și că e indicat să ne ducem să o vizităm în a doua parte a zilei, după ce pleacă oficialitățile. Mai bine mergem acum cu el și ne duce la un bazar unde, iată, chiar în ziua aceea veneau comercianți și artizani din mai multe regiuni ale Indiei ca să expună produse. Ne-a spus că inclusiv familia lui are magazine de haine acolo și că am fi mult mai câștigate dacă mergem acum, dimineața, la bazar, și lăsam India Gate pentru mai târziu.

Omul nu a fost foarte pisălog și avea un mod frumos de a împacheta informațiile. Nu ne-a bombardat doar cu informații despre bazarul familiei, ci ne-a povestit în detaliu și despre ceremoniile ce aveau loc la India Gate. Totuși, nu ne-a convins, și am plecat mai departe spre obiectivul nostru. Deși, recunosc, când am plecat și ne-a strigat din urmă „Dar nu mergeți acum, că e închis”, aveam dubii serioase și, parțial, tindeam să-l cred.

Mai are sens să vă spun că am ajuns la India Gate și că nu era nici picior de vicepreședinte pe-acolo?

3. O altă șmecherie pe care a încercat-o un șofer de tuk-tuk a fost să ne taxeze deoarece vehiculul ar funcționa în regim de „shared taxi”. Era vorba de o cursă scurtă, iar când l-am întrebat cât costă și a zis „100 de rupii”, am zis „Da” și ne-am urcat pe bancheta din spate a tuk-tuk-ului. Înainte să plece, ne-a zis însă că vehiculul e „shared”, că sunt 3 locuri în spate (cu greu ar fi încăput 3 oameni acolo!) și că, de fapt, fiecare loc costă 100 de rupii (5,6 lei). În concluzie, trebuia să plătim mai mult. I-am zis clar că nu și că o să coborâm, așa că a renunțat.

Ca idee, tuk-tuk-urile din India nu funcționează în regim „shared”. Cel mai bine e să stabilești clar, înainte de plecare, cât costă o cursă, ca să nu ai surprize la final.

4. Până acum v-am povestit despre scam-uri cărora nu le-am căzut victimă. Dar cel puțin o dată m-am păcălit. Eram la peșterile Ajanta de lângă Aurangabad și ne pregăteam să intrăm în situl arheologic, când au venit la noi câțiva vânzători care au început să ne întrebe de unde suntem, cum ne cheamă, ce meserii avem, ce limbă vorbim (întrebările tipice pe care ți le va pune aproape orice indian). Unul dintre ei, Filip, ne-a spus inclusiv numărul magazinului său din bazar, și ne-a invitat să trecem neapărat pe la el după ce terminăm de vizitat peșterile. Am zis „da, da”, convinsă fiind că nu o să ne mai întâlnim.

După câteva ore însă, la ieșire, ne aștepta Filip: „Hello, Andreea, remember me, Filip?” Ce să-i mai răspund la o asemenea întrebare țintită la corazón? Știam prea bine că astfel de tactici sunt îndelung testate pe turiști, dar pur și simplu nu m-a lăsat inima să-i zic „Nu” sau să mă prefac că nu-l recunosc. Așa că am ajuns la unul dintre standurile din bazar și am început să mă uit în jur. Ochii mi-au căzut pe câteva lănțișoare din pietricele colorate.

Am luat unul în mână, și imediat a mai apărut lângă mine un domn mai bine îmbrăcat, care cred că era proprietarul magazinului. Mi-a zis că pietrele maronii sunt făcute din „sandstone” (gresie) și că lanțul costă 1.000 de rupii (56 de lei). Am zis „Nu, e prea scump”, și l-am pus la loc. Apoi mi-a zis că îmi dă două la 1.500 de rupii: cel care îmi plăcea mie și încă unul, cu pietricele verzi, din jad. Am încercat să mai scad din preț, dar cum habar nu am să mă târguiesc, am plătit până la urmă 1.500 de rupii pe ambele (84 de lei). Cel care m-a convins a fost „patronul”, când a zis că deja iese „în pierdere” dacă mai scade prețul.

În paralel, Filip încerca să îmi bage în geantă o bucată mică din minereu, un fel de cristal alb. Am crezut că vrea să mi-o vândă și pe aceea, așa că am zis că nu o vreau, dar omul i-a dat drumul rapid înăuntru mi-a zis „Gift, gift”.

Am primit cele două lănțișoare într-o bucată de ziar, legate cu sfoară, și am plecat. În parcare, ne-au asaltat alți vânzători. Un tip chiar a venit la mine, mi-a arătat un lănțișor din pietricele roșii și mi-a zis că sunt rubine. „Yeah, right”, am exclamat. Numai rubine într-o parcare nu cumpărasem la viața mea.

Ulterior, când a auzit cât am dat pe cele două lănțișoare, un tip pe care l-am cunoscut în India s-a îngrozit și mi-a zis că un lănțișor făcea maxim 150 de rupii. Deci aș fi plătit cam de 5 ori peste prețul pieței. L-am întrebat dacă el crede că sunt într-adevăr din jad și gresie. Mi-a răspuns printr-o întrebare.

„Ce vrei să-ți spun? Adevărul sau minciuna confortabilă?”

„Adevărul.”

„Cel mai probabil nu.”

Habar nu am ce am cumpărat și care ar fi fost prețul corect. Ce pot să afirm e că în Madurai, în sudul Indiei, am găsit de vânzare niște lănțișoare tot cu pietricele verzi, foarte asemănătoare cu așa-zisul lănțișor din jad. Unul costa 30 de rupii (1,7 lei). Într-adevăr, pietricelele păreau mai „de serie” decât cele din lanțul meu, și e posibil să fi fost din plastic. În orice caz, dacă cele din Madurai, mai urâțele, costau 30 de rupii, e foarte posibil ca cele din Ajanta să fi avut un preț real de 150 de rupii. Iar eu să fi plătit un preț de turist de 5 ori mai mare.

Până la urmă, orice e posibil, chiar să fi cumpărat niște bucățele din plastic vopsite frumos în verde. Morala este că, dacă vrei să cumperi bijuterii în India (aur, argint, chestii serioase, nu mărunțișurile pe care am dat eu banii), trebuie să te informezi bine înainte, să știi cam care sunt prețurile și unde sunt locurile cu comercianți corecți și prețuri bune. Pentru că e foarte ușor să fii păcălit și să cumperi aluminiu în loc de argint sau mai știu eu ce.

5. Ultimul posibil scam despre care vă povestesc are o istorie foarte interesantă. De fapt, acum tind să cred că nici nu a fost vorba de o înșelătorie, dar în orice caz cred că e important să vă pun în gardă.

Într-una din zilele petrecute în Agra am luat o mașină cu șofer ca să mergem să vizităm Fortul Gwalior, aflat la 120 de kilometri distanță. La dus, cam pe la jumătatea drumului, șoferul a tras la un moment dat pe stânga. S-a dat jos din mașină și a intrat undeva într-o clădire. A lipsit vreo 10 minute, iar când s-a întors ne-a zis că poliția l-a amendat pentru că eu și prietena mea nu purtam centurile de siguranță în spate. Nu prea ne înțelegeam ușor cu el deoarece nu vorbea bine engleza, așa că a fost destul de greu să pricep ce s-a întâmplat.

Într-un final am priceput că poliția i-a cerut 1.000 de rupii (56 de lei) pentru fiecare dintre noi, dar că el le-a spus că nu are atât de mulți bani în portofel și că până la urmă i-au luat 1.000 de rupii în total. Omul ne-a cerut să-i plătim paguba, așa că i-am dat mia de rupii, însă tot drumul (iar ulterior toată vacanța rămasă în India) ne-am întrebat dacă într-adevăr a fost amendat sau a fost un scam.

Ce indica un scam era că nu am văzut niciun polițist care să-l oprească ori să-i facă vreun semn. Pur și simplu a oprit undeva pe marginea drumului și a intrat într-o clădire. Era singur, neînsoțit, iar eu una nu am văzut niciun panou sau afiș care să sugereze că acolo era o secție de poliție. Ulterior, când – în încercarea de a lămuri misterul – i-am povestit pățania unui alt șofer din India, omul ne-a întrebat dacă am văzut chitanța sau hârtia emisă pentru amendă. Nu am văzut-o pentru că nu ne-a dat prin cap să cerem așa ceva.

Pe de altă parte, atitudinea omului părea sinceră, și ăsta a fost principalul motiv pentru care i-am dat banii ceruți. După ce am plecat – atât la dus, cât și pe drumul de întoarcere – s-a întors din când în când în spate ca să ne verifice dacă avem centura de siguranță pusă. Chiar părea preocupat și ne-a spus că a doua oară când te prinde poliția fără centură amenda e de 5.000 de rupii. Ne-am zis că dacă într-adevăr a fost un scam, omul era un actor impecabil.

Cum spuneam, am întrebat și alți oameni din India ce cred despre întâmplare, dar nu ne-am lămurit. Abia întoarsă acasă, în România, am căutat mai multe informații online și am descoperit că, într-adevăr, centura de siguranță este obligatorie în India, inclusiv pentru pasagerii din spate, iar amenda pentru cei prinși pe picior greșit este de 1.000 de rupii. Într-adevăr, legea era mai veche, dar a început să fie aplicată mai ales după septembrie 2022, când Cyrus Mistry, președintele grupului Tata, a murit într-un accident de mașină. Se afla pe unul din locurile din spate și nu purta centura de siguranță.

Așadar, tind să cred că omul chiar a spus adevărul și că într-adevăr a primit o amendă, deși tot nu mi-e clar cum anume au văzut polițiștii că nu aveam centura de siguranță pusă în spate, deoarece nu s-a apropiat nimeni de mașină. Morala: purtați centura de siguranță în India, inclusiv în spate, ca să nu trebuiască să vă munciți mintea după-aceea, ca noi, tot întrebându-vă „a fost sau n-a fost”.

În final, nu aș vrea să credeți că toți care vor încerca să vă vândă ceva sau să vă ofere servicii în India vor vrea să vă păcălească. Nu. Doar că există și acest risc, și poate fi mai ridicat decât în alte țări. De ce anume? Sunt multe de spus – de la sărăcie și corupție, la lipsa regulilor sau neaplicarea legilor. Dincolo de toate aceste probleme, cei mai mulți indieni pe care i-am întâlnit în excursie au fost săritori, calzi, simpatici, deschiși și generoși. Iar mulți dintre ei te vor ajuta chiar dezinteresat, așa cum v-am povestit aici, și cum am să vă povestesc și în articolele viitoare.