Să spui că traficul din India e un coșmar e un eufemism. Cuvântul este prea blând pentru amestecul de mașini, camioane, tractoare, tuk-tuk-uri, ricșe, scutere, motociclete, biciclete, vaci, câini, pietoni, pelerini, cărucioare cu street food, standuri și tarabe, bărbieri, frizeri, claxoane, noroaie, gropi, gunoaie și lista poate continua pe câteva rânduri.

În luna petrecută în India ne-am deplasat cu o mulțime de mijloace de transport: avion, tren, taxi, Uber, tuk-tuk, ricșă, metrou, autobuz, barcă, ba am mers chiar și cu trenulețul turistic la Peșterile Elephanta, de lângă Mumbai. Dar chiar și așa, simt că abia am zgâriat la suprafața universului mobilității urbane din această țară. Nu de alta, dar când vezi tuk-tuk-uri cu 7-8 persoane înghesuite într-un spațiu gândit pentru maximum 3-4, familii cu nou-născuți pe scuter, 4 oameni pe o singură motocicletă sau 3 bicicliști care se țin de un scuter și înaintează în V, ca un stol, îți dai seama că imaginația rutieră a indienilor nu are limite.

Transportul e una dintre principalele griji ale oricărui turist, așa că am decis să vă povestesc pe larg despre cum ne-am deplasat prin India. Deocamdată, am să vă spun doar cum ne-am plimbat în interiorul localităților, iar despre călătoriile cu trenul și cu avionul între orașe am să vă relatez într-un articol viitor.

1. New Delhi și (Old) Delhi. După cum v-am povestit și aici, în capitala Indiei am folosit foarte mult metroul. Rețeaua este extinsă, iar metroul este nou – inclusiv garniturile arată foarte bine și sunt curate și moderne. Este foarte sigur și există vagoane speciale pentru femei, unde bărbații nu au voie să intre. Fiecare garnitură de metrou are un astfel de vagon, amplasat în față (primul în direcția de mers). Locul pe peron este marcat cu roz și mesaje de genul „Women only”, iar scaunele din vagonul respectiv sunt colorate tot în roz.

Când am fost eu în New Delhi, la final de ianuarie-început de februarie 2024, suma minimă pe care trebuia să o pui pe un card de metrou era de 350 de rupii (cam 20 de lei). Am folosit 4 zile metroul și nu am consumat toată suma. Călătoriile sunt ieftine, iar prețul uneia variază în funcție de distanță și de numărul de stații (o călătorie tipică poate să coste cam 20-30 de rupii, adică 1,1-1,7 lei, în vreme ce călătoria din centru la aeroport este 60 de rupii, adică 3,3 lei). Pont: aveți grijă să nu fiți păcăliți la ghișeu când cumpărați cardul, cum era să pățesc eu.

Așadar, am mers cu metroul la obiectivele turistice aflate în apropierea unor stații (Red Fort, moscheea Jama Masjid, Lodhi Garden, Connaught Place, Akshardham Temple sau Lotus Temple sunt câteva dintre atracțiile turistice din oraș unde puteți ajunge cu metroul).

În alte cazuri, metroul este relativ aproape de obiectivul turistic, însă ca să ajungeți chiar până la el trebuie să mai luați un mijloc de transport după ce ieșiți de la metrou, cum ar fi un tuk-tuk. Noi am făcut așa ca să ajungem la Qutub Minar, care se afla cam la 2 kilometri distanță de cea mai apropiată gură de metrou.

La templul Akshardham, deși stația de metrou este aproape de templu (mai exact, la 500 de metri), când am ieșit din subteran am dat peste o viermuială de nedescris: claxoane, oameni, tuk-tuk-uri, credincioși, mașini și, colac peste pupăză, nu era niciun trotuar mai de Doamne-ajută sau o trecere de pietoni pe unde să putem traversa strada spre templu. Așa că în momentul în care a venit la noi un nene care pedala trăgând după el o ricșă-bicicletă rahitică și a zis că ne duce până la intrarea la templu pentru 20 de rupii am simțit că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

Așadar, dacă nu vreți să vă complicați cu metroul și nu aveți chef de experiențe inedite, puteți să folosiți doar Uber în New Delhi. Noi am folosit și aplicația și nu am avut nicio problemă. Funcționează la fel ca în România și șoferii au fost foarte OK de fiecare dată. Prețurile la Uber sunt mai mici decât la taxi (de exemplu, dacă luați un taxi de la aeroport prețul e cam de 800 de rupii, adică 45 de lei, iar la Uber este cam jumătate).

Dincolo de mijloacele de transport în comun, în New Delhi am mers destul de mult și pe jos, însă nu pot spune că recomand neapărat această experiență. Am făcut-o mai mult din curiozitate, ca să luăm la pas orașul și să vedem „cu ce se mănâncă”. Metropola e haotică și nu e gândită pentru oameni. În unele locuri trotuarul se termina brusc într-un gard ori se îngustează treptat până când ajunge să „lipsească cu desăvârșire”. În plus, sunt extrem de puține treceri de pietoni, drumurile sunt uneori blocate de baricadele poliției, iar la un moment dat simți că înnebunești când tot încerci să ajungi din punctul A în punctul B, dar dai mereu peste câte un obstacol.

De exemplu, noi am mers pe jos de la India Gate la cetatea Purana Quila. În mod normal distanța de 2,5 kilometri am fi parcurs-o în jumătate de oră. Dar cum în unele locuri nu am putut traversa din cauza gardurilor care străjuiau trotuarele, iar în alte părți nu am găsit treceri de pietoni, a trebuit să ocolim o groază ca să ajungem la o pasarelă metalică pe care am putut, într-un final, să traversăm o șosea intens circulată cu 6 benzi. În loc să ajungem în 30 de minute ne-a luat vreo oră.

În orice oraș turistic din India, de cum o să coborâți din tren ori din avion și o să ieșiți în fața gării sau a aeroportului, veți fi copleșiți de mulțimea șoferilor care vor să-și ofere serviciile. Sunt foarte insistenți și neobosiți în încercările lor de a vă convinge să vă urcați în mașina ori în tuk-tuk-ul lor. Ca să știți la ce vă așteptați, conceptele de spațiul personal, discreție sau intimitate nu se aplică aici. De exemplu, într-una din gări, nu mai știu dacă în Agra sau în Jaipur, am mers cu un individ pe lângă noi de la liniile de tren, peste o pasarelă și până în fața gării. Degeaba îi spuneam că nu ne interesează să mergem cu el, omul se ținea ca scaiul după noi.

În alte locuri șoferii se strângeau ciorchine lângă noi și se uitau în telefonul nostru în timp ce încercam să comandăm un Uber. Sau mergem pe stradă și eram bombardate cu întrebări de genul „Where are you going now?”, „Where are you staying?”, „What hotel?”, „Where?”.

Să zic despre ei că erau agasanți e puțin spus. Dar în același timp e de înțeles. Asta e India, un continent cu aproape un miliard și jumătate de oameni, unde fiecare încearcă să supraviețuiască și să facă un ban. Una dintre întâmplările care m-a amărât cel mai mult a fost în New Delhi, când voiam să mergem la Qutub Minar. De cum am ieșit de la metrou, de dincolo de un gard ne-au întâmpinat strigând vreo 12-15 bărbați, agitați și făcându-ne semne disperate. În prima secundă nici nu înțelegeam ce se întâmplă și ce vor de la noi. Apoi mi-am dat seama că erau șoferi de tuk-tuk și oamenii strigau din răsputeri „Qutub Minar!”, „Qutub Minar!”.

Primul care a ajuns până la noi a zis „50 rupees” (50 de rupii, adică în jur de 2,8 lei). Am zis „OK” și am dat să ne urcăm la el în tuk-tuk. Imediat însă a apărut lângă noi un altul, care oferea un preț și mai mic („40 rupees”, adică 2,2 lei) și încerca să ne sufle celuilalt șofer. Bineînțeles că nu am schimbat șoferul, am rămas cu primul și i-am lăsat la final 100 de rupii pentru cursă. Ce m-a întristat a fost disperarea pe care o simțeam în vocile oamenilor. Pentru noi, 50 de rupii era ca și cum am fi mers gratis. Suma deja era atât de mică încât nu îmi venea să cred că un șofer era dispus să ne ducă pentru și mai puțin.

2. Agra. Ceva similar ni s-a întâmplat în Agra. Am coborât din tren, am ieșit în fața gării și am început să ne uităm pe telefon, când lângă noi a venit un domn care a spus că e șofer de tuk-tuk. Am schimbat 2 vorbe cu el, iar apoi a mai venit unul, care ne-a întrebat din ce țară suntem.

Când a auzit „România”, și-a scos mobilul, a căutat repede în poze și ne-a arătat o fotografie a unei femei între două vârste, despre care ne-a zis că e româncă și că a fost clienta lui. În momentul ăla l-am auzit pe Gudu – căci așa îl chema pe primul șofer – cum i-a trântit ceva pe un ton tăios. Nu am înțeles ce i-a zis, dar îmi imaginez că a fost ceva de genul „Eu le-am găsit primul, tu ai venit după”. Într-adevăr, al doilea șofer a plecat, învins, iar noi ne-am urcat în tuk-tuk-ul ruginit al lui Gudu.

Pe drumul spre cazare, Gudu a scos la un moment dat de undeva din față un carnețel cu copertele ferfeniță, l-a deschis la o pagină anume și ne-a arătat mesajul scris de cineva în română. Mica agendă era un fel de caiet de amintiri, în care toți clienții mulțumiți de serviciile lui scriseseră mesaje, recenzii sau impresii.

Cât am stat în India am descoperit că mulți șoferi din zonele turistice ale țări aveau astfel de carnețele cu mesaje de la turiști, scrise în o mulțime de limbi, de la engleză și franceză, la germană sau italiană. Șoferii le foloseau ca să câștige încrederea clienților, deși în cazul nostru m-a amuzat româna de baltă în care era scris mesajul datat septembrie 2017: „Șoferul este forte bine! Mulțumește! Recomandet, Javi, Bucharest, Romania”. Cine era Javi și dacă era într-adevăr din România probabil că nu vom ști niciodată.

În orice caz, Gudu – care avea 46 de ani, dar părea mai în vârstă cu cel puțin 10 ani – a fost extrem de drăguț cu noi. Vorbea bine engleză (ne-a povestit că avea un fiu la vreo 18-19 ani căruia îi plăcea doar să se joace pe calculator), așa că am decis să ne ducă el în ziua respectivă pe la câteva dintre cele mai importante obiective turistice din oraș (fortul din Agra, moscheea Jama Masjid, Baby Taj și grădinile Mahtab-Bagh, de unde Taj Mahal se vede peste râul Yamuna). Nu mai țin minte exact cât a costat toată tura, dar undeva la maximum 1.000 de rupii (56 de lei).

Cam așa funcționează excursiile cu șoferi în India: te înțelegi asupra unui preț, iar apoi omul te duce la un obiectiv turistic, te așteaptă acolo sau îl suni tu când ai terminat de vizitat, iar apoi te duce la următoarea atracție. Este important să vă înțelegeți de la început asupra prețului și totul să fie clar – fie că mergi preț de 5 minute sau că e vorba de o excursie de o zi – ca să nu apară dispute ulterior.

De multe ori șoferii sunt obligați să plătească și taxe de parcare la obiectivele turistice, iar costul acestora nu este inclus în prețul excursiei, așa că vă vor cere bani și pentru asta. Nu sunt însă sume mari (20-30 de rupii, de pildă). Oricum, dacă vreți să fie totul limpede puteți să îi întrebați înainte ce alte costuri există, inclusiv cine plătește parcarea. Mulți șoferi ne-au povestit că mașina nu este a lor, că e a companiei, ori se plângeau de salariile mici, în ideea de a primi bacșiș. Nu e obligatoriu bineînțeles, dar un bacșiș de 10% e drăguț, mai ales dacă ați fost mulțumiți de serviciile lor.

Excursiile în afara orașelor sunt mai scumpe, prețul variind în funcție de numărul de kilometri. Cele mai scumpe au fost în jur de 4.000 de rupii (45 de euro sau 222 de lei), cum a fost și cea din Agra până la Fortul Gwalior (distanța dintre cele două e de 120 de kilometri). Dincolo de povestea cu centura de siguranță (despre dilemele noastre dacă a fost sau nu o escrocherie v-am povestit aici), drumul de la Agra la Gwalior și înapoi a fost cel mai obositor dintre toate.

Când zici 120 de kilometri te gândești că distanța e mică, însă în traficul din India ea capătă cu totul alte proporții. Dimineața, la dus, am făcut în jur de două ore și jumătate. Drumul până în Gwalior a fost cât de cât OK, însă din momentul în care am intrat în oraș s-a terminat. Fie că șoferul nostru nu era prea priceput, fie că Gwalior era peste poate de labirintic, abia am nimerit la poarta de intrare a fortului, după ce am pus inclusiv Google Maps pe telefoanele noastre, iar șoferul a tot oprit să întrebe cum să ajungă.

După fort voiam să mai vizităm un palat, dar când am văzut că am luat-o de la capăt cu întrebatul localnicilor, care ne îndrumau ba într-un sens, ba în altul, mi-am dat seama că nu aveam cum să o scoatem la liman în mănunchiul acela de străduțe înguste. Parcă ne aflam într-un ghem încâlcit de o mâță. Când am auzit cum șoferul întreabă a treia sau a patra oară pe geam de Jai Vilas Palace am zis gata, renunțăm și ne întoarcem la hotel în Agra.

La întoarcere am făcut mai bine de 4 ore deoarece șoseaua a fost extrem de aglomerată. S-a întunecat, și pentru că se mergea tot bară la bară la intrarea în Agra, șoferul nostru a părăsit șoseaua și a luat-o prin niște ulițe dubioase, slab luminate. La un moment dat a ieșit complet de pe drum și a tăiat-o pe un maidan. Am traversat terenul viran prin niște hârtoape, zgâlțâiți bine, și am intrat pe o altă șosea, aproape necirculată. Necirculată deoarece era neterminată (se oprește pur și simplu in the middle of nowhere) și nu era încă dată în folosință. Dar, așa cum ne-a zis într-o altă zi un șofer de tuk-tuk fix după ce a luat-o pe contrasens, „This is India; everything is possible” („Aici e India, orice e posibil”).

Au fost câteva momente în care m-am uitat cu atenție și îngrijorare în jur și m-am întrebat cum Dumnezeu am ajuns pe coclauri, dar din fericire mai erau câteva mașini ai căror șoferi avuseseră aceeași idee strălucită de a o lua pe autostrada nefinalizată. Văzând probabil privirea mea pierită, șoferul a început să ne spună că suntem „safe”, că are experiență de 10 ani, și că el e mai priceput decât alți șoferi, cărora nu le-a dat prin cap să o ia pe drumul ăsta. După ce s-a felicitat, a început să râdă singur (Hi-Hi-Hi-Hi), cu un râs de evil mastermind. „Not helping, man”, îmi venea să-i zic. Dar nu s-a întâmplat nimic și ne-a adus cu bine la cazarea din Agra.

3. Jaipur. În Jaipur ne-a plimbat Ali cu al său „Ferrari indian”, după cum scria pe caroseria tuk-tuk-ului, pe care erau vopsiți și 2 cai roșii. Precum Gudu, și Ali avea un carnețel cu mesaje de la turiști în toate limbile Pământului. Ne-a spus că acasă mai avea vreo 4 agende pline.

Ali avea propria firmă de transport, cu tuk-tuk-uri și mașini, dar nu făcea doar șoferie. Era și croitor, iar 2-3 zile pe săptămână lucra la o fabrică de textile unde ne-a dus și pe noi într-una din zile. Jaipur este celebru pentru argint și pentru îmbrăcăminte, iar dacă mergi direct la fabrică poți obține prețuri mai bune decât în bazare. Ali ni l-a prezentat pe șeful lui, care ne-a arătat o mulțime de stofe și de haine. Prietena mea a dat comandă de pijamale pentru soțul ei, iar Ali i-a spus că pijamelele vor fi croite chiar de el.

A doua zi am făcut o excursie de o zi cu mașina până la fântâna în trepte Chand Baori din satul Abhaneri. Ali ne zisese că nu poate veni el cu noi, dar că îl va trimite pe unul dintre șoferii săi, Devraj. L-a lăudat, spunând că vorbește engleza mai bine decât el, și că mai știe și italiană și spaniolă. Inițial am crezut că exagerează ca să ne câștige încrederea și să nu cumva să renunțăm la serviciile lui. A doua zi Devraj ne-a așteptat lângă mașină, îmbrăcat la cămașă albă, zâmbitor.

Omul era foarte simpatic și vorbăreț și într-adevăr vorbea engleza mai bine decât Ali. Italiana era ca și limba lui nativă deoarece în urmă cu mulți-mulți ani fusese căsătorit cu o italiancă ce venise să viziteze India cu rucsacul în spinare și se îndrăgostise de el. Aveau și un băiat împreună, mare de-acum, la vreo 30 și ceva de ani, dar căsătoria lor se încheiase demult.

Devraj ne-a povestit toată viața lui, de la femeile cu care a fost la turiștii pe care îi plimbase cu mașina. Ne-a zis că fusese prin toată India, mai puțin în India de est. A cunoscut oameni din întreaga lume și a simțit că, prin ochii lor, a văzut și el toate țările de unde veneau ei.

4. Jodhpur. În Jodhpur am folosit aceleași moduri de transport: tuk-tuk sau Uber.

Ce ni s-a întâmplat aici a fost că într-una din zile am mers să vizităm Grădinile Mandore, un parc public cu temple, muzee, flori și copaci seculari aflat la marginea orașului (la vreo 7 kilometri distanță de centru). La dus am găsit un Uber, dar la întoarcere nici vorbă să găsim ceva pe aplicație. În plus, nici la poarta de intrare în parc nu erau șoferi, cu excepția unui tânăr cu un tuk-tuk ce nu pricepea o boabă engleză și nu ne puteam înțelege cu el.

Atunci a venit la noi un domn îmbrăcat la cămașă, care ne-a zis că ne duce el cu mașina unde avem nevoie. Ne-a arătat mașina lui – un SUV uriaș – și ne-a zis că este în regulă, că femeia de lângă el e soția lui și că suntem în siguranță. Mai mult ca sigur că nu ne-am fi urcat dacă nu era cu soția, dar așa am avut încredere în el. I-am pus destinația pe Google Maps (voiam să ajungem la un Starbucks din Jodhpur) și ne-a dus până acolo. Am insistat, dar nu a vrut să primească niciun ban pentru drum.

5. Mumbai. În Mumbai am stat foarte central, în Colaba, așa că am mers foarte mult pe jos, mai toate obiectivele importante fiind situate în centru. Dar există și Uber și taxi-uri și metrou. Ca să ajungem pe insula Elephanta am luat o barcă (călătoria din port până pe insula celebră pentru peșterile cu sculpturi durează cam o oră pe sens).

Am cumpărat două bilete dus-întors de la ghișeul de lângă Gateway of India (260 de rupii biletul, adică vreo 14,5 lei), iar când prietena mea le-a văzut a zis „Ooo, ai cumpărat la lux, bravo!”. Nici nu observasem că pe bilete scria „Luxury Class”. Eu cumpărasem ce-mi dăduse omul de la bilete. Când am pășit pe micul feribot și am văzut băncile tocite cu vopseau sărită, niște grilaje ruginite și puntea din scânduri din lemn înnegrite de vreme, m-am întors către Maria și am întrebat-o: „Ăsta e luxul?” În orice caz, măcar nu ne-am scufundat.

6. Aurangabad. În Aurangabad l-am avut pe Mangesh, un tânăr hindus foarte drăguț care ne-a dus cu mașina în excursii de o zi până la Peșterile Ellora, aflate la 32 de km distanță (1.800 de rupii) și Peșterile Ajanta, la 93 de km distanță de oraș (3.000 de rupii). Dacă ajungeți în Aurangabad vi-l recomand. Era atât de politicos și nu ne scotea din „ma’am” („Hello, ma’am”, „Yes, ma’am”) – nu m-am simțit niciodată mai „doamnă” de-atât.

La Ellora am avut parte de încă o experiență care mi-a lăsat un gust amar. Pe finalul vizitei am intrat în vorbă cu un turist german la vreo 50 de ani. Omul era singur și a zis că s-a pierdut de grupul lui. Venise cu o mașină cu alte două persoane, dar în imensitatea sitului arheologic de la Ellora se despărțise la un moment dat de ei și nu îi mai regăsise. Așa că ne întreba dacă poate să se întoarcă în Aurangabad cu noi. I-am zis că în principiu „Da”, însă trebuie să vorbească mai întâi cu șoferul nostru. Spunea că i-ar da niște bani în schimb („Maybe throw in 100-200 rupees”).

Când i l-am prezentat lui Mangesh, tânărul a pus mâna pe telefon și a zis că sună un șofer care să vină să-l ducă în Aurangabad. Dar omul nu voia asta, voia să vină cu noi ca să iasă, bineînțeles, mult mai ieftin. În orice caz, Mangesh l-a refuzat, nu pentru că i-ar fi dat prea puțini bani, ci din rațiuni de siguranță: nu lua persoane străine în mașină (plecase cu 2 turiste și urma să se întoarcă doar cu ele în oraș). Ultima dată l-am zărit pe individ alergând să prindă autobuzul de Aurangabad. În orice caz, ce m-a întristat a fost că omul voia să facă tot drumul de o oră în confortul unei mașini și „poate” să-i dea șoferului o nimica toată, adică 1 euro acolo.

Pe oriunde am ajuns în India am evitat să mergem cu autobuzul, după cum v-am povestit și aici. Însă la Peșterile Ajanta nu am mai putut să-l evităm deoarece mașinile nu aveau voie să meargă până la intrare. Așa că din parcarea în care ne-a lăsat Mangesh am luat un autobuz care ducea turiștii la peșteri.

Cred că a fost cel mai răpciugos autobuz cu care am mers vreodată. Ne mai și zdruncina, iar geamurile zăngăneau de ziceai că acum-acum o să se facă țăndări. Dar una peste alta drumul de vreo 10-15 minute a fost simpatic, mai ales deoarece am nimerit cu o clasă de copii care erau duși de învățătoare în excursie. Drumul cu rata a fost cam 20 de rupii (1,1 lei).

Lectica e un mijloc de transport pe care nu l-am încercat. Am fost uimită că mai există. La Peșterile Ajanta costa 2.500 de rupii (138 de lei). Funcționa în felul următor: persoana se așeza pe un scaun din lemn ce avea 2 bușteni legați cu sfoară de-o parte și de alta, iar apoi 4 oameni veneau și ridicau fiecare pe umăr câte un capăt al buștenilor. Așa, turistul scăpa de drumul obositor pe scări de la o grotă la alta.

7. Goa. În Goa am stat în Palolem Beach, care e una dintre cele mai sudice plaje și totodată îndepărtate de Aeroportul Internațional din Goa. Din aeroport am chemat un Uber, iar prețul a fost cam de 2.000-2.200 de rupii (110-120 de lei). Exista și varianta de a lua o mașină cu șofer chiar din aeroport. Prețurile erau fixe și afișate, dar trebuia să îți instalezi o aplicație pe telefon și să dai comandă prin aplicația respectivă. Era prea mare bătaia de cap așa că am folosit tot Uber, mai ales că prețul era cam același.

Am făcut cei 65 de kilometri până în Palolem Beach în vreo 2 ore, pe o căldură teribilă. Erau peste 30 de grade și m-am copt în mașina fără aer condiționat. Drumurile din Goa mi s-au părut cele mai periculoase din tot ce am văzut în India. Nu din cauza aglomerației (Uttar Pradesh este mult mai aglomerat), ci din cauză că sunt înguste de abia încap două mașini, au multe curbe, nu știi ce vine din partea cealaltă și deodată te trezești cu un camion în față, pe banda ta. Poate că am fost și influențată de șoferul nostru care depășea într-o veselie tot ce întâlnea în cale.

La întoarcerea din Palolem Beach am vrut să chemăm tot un Uber care să vină să ne ia în toiul nopții, dar gazda noastră ne-a zis să nu comandăm deoarece nu o să vină. Ne-a zis că e un conflict între șoferii de Uber din zona aeroportului și șoferii din satul lor, care sunt supărați că cei de la oraș le fură clienții. Așa că atunci când au mai venit ca să ia turiști și să îi ducă la aeroport, șoferii de Uber au fost luați la bătaie și puși pe fugă de cei din sat. Ca să nu stricăm treburile pe-acolo, am apelat și noi tot la serviciile cuiva din sat, recomandat de gazda noastră. Prețul a fost cam același.

8. Madurai. În Madurai, cel mai sudic punct din India în care am ajuns în excursie, nu am găsit Uber, așa că am folosit taxi-uri și tuk-tuk-uri. Cum vă ziceam și mai sus, important e să vă înțelegeți asupra prețului înainte să vă urcați. Nici aici nu am avut vreo problemă.

La fel ca în mai toate orașele indiene pe care le-am vizitat, și dacă ești pieton în Madurai o să ai mult de furcă din cauza traficului și a inexistenței trecerilor de pietoni. Îmi amintesc și acum că am crezut că îmbătrânesc într-o intersecție tot așteptând să se oprească fluxul nesfârșit de mașini, tuk-tuk-uri, motociclete și alte vehicule. Până la urmă am trecut printre mașini, ținându-ne de mână și făcându-le semne șoferilor să încetinească sau să ne ocolească, transformată de nevoie într-un soi de agent rutier.

9. Chennai. În Chennai l-am avut ca șofer pe Mahomed, un tânăr foarte isteț care la 25 de ani avea propria afacere și plimba turiști cu mașina pe la obiectivele turistice din statul Tamil Nadu. Datorită lui nu am pierdut avionul de la Chennai la Varanasi, după ce compania aeriană IndiGo a mutat zborul cu o oră și jumătate mai devreme și nu au considerat util să ne informeze și pe noi.

Am aflat când am ajuns la aeroport și am văzut că zborul de 13:25 nu mai exista. Era doar unul la 12:00. Din fericire, Mahomed ne zisese să plecăm de la hotel cu vreo 4 ore mai devreme deoarece era luni dimineața și urma să fie foarte aglomerat. Așa că pe la 11 și un pic eram deja la poarta de îmbarcare și ne minunam de norocul chior de care avusesem parte.

10. Varanasi a fost ultimul oraș vizitat. Orașul sfânt al hindușilor este un vis urât din punctul de vedere al traficului. Șoferul de Uber pe care l-am luat de la aeroport ne-a lăsat fix în mijlocul unei intersecții, zicându-ne că mai departe nu poate înainta deoarece mașinile nu au voie și că restul drumului până la cazare trebuie să luăm un tuk-tuk sau o ricșă.

Stăteam la un hostel chiar pe malul Gangelui, așa că știam că nu puteam ajunge cu mașina până acolo. Însă îi dădusem un punct de reper indicat de cei de la cazare, unde urma să ne întâlnim cu cineva de la hostel. Șoferul a zis însă că nu poate intra cu mașina pe acolo, așa că a trebuit să coborâm – cum spuneam – fix în inima unei intersecții. Mijlocul intersecției era ocupat de niște baricade metalice ale poliției, iar pe lângă ele defilau 3-4 agenți rutieri cu niște ciomege din lemn. Le foloseau ca să dirijeze traficul și să îi disciplineze pe șoferi (chiar am văzut când unul dintre ei a atins cu bâta o ricșă trasă de un bărbat).

Ne-am adus și noi trollerele lângă banca poliției. Până au venit cei 2 băieți de la hostel ca să ne salveze am văzut un ocean de ricșe, biciclete, tuk-tuk-uri, motociclete, mașini, hamali cu poveri imense ori pietoni care tăiau intersecția pe diagonală. Oricât am încercat, nu am reușit să găsesc nicio regulă în acel haos generalizat.

Ce pot să spun despre Varanasi e că mi s-a părut cel mai încâlcit oraș în care am fost vreodată. Am să vă mai povestesc despre el dar, pe scurt, sfatul meu e să vă luați o cazare cât mai aproape de ghat-urile de pe Gange ca să nu trebuiască să dați mereu piept cu traficul din Varanasi.

Apropo de dat piept cu traficul din India, un tânăr pe care l-am cunoscut chiar la hostelul din Varanasi, și care locuia în New Delhi, ne-a spus că de fiecare dată când pleacă de acasă cu motocicleta se simte de parcă pleacă la război. Și că în 90% din cazuri se întâmplă să intre într-o dispută cu cineva din trafic. Nu neapărat un conflict zicea el, dar o discuție în contradictoriu legată de condus.

Și acum, dacă ați rezistat până la finalul acestui text, mai trebuie să vă spun că, pentru a înțelege și mai bine care e treaba cu traficul din India, peste tot ce am scris mai sus trebuie să puneți – ca un văl enorm care acoperă totul – claxoanele. Din nordul Indiei până în sud, nici în gaură de șarpe nu poți să scapi de claxoane. E pur și simplu copleșitor. Toți șoferii claxonează. Și nu se claxonează ca la noi, când cineva e în pericol și îi atragi atenția „dă-te la o parte că-mi stai în cale”. Nu. În India se claxonează tot timpul.

Dacă un șofer trece pe lângă un tuk-tuk și-l depășește – claxonează. Dacă un șofer intră într-o curbă – claxonează. Dacă un șofer se încadrează pe o bandă să facă stânga sau dreapta – claxonează. Claxonul e ca un fel de avertizare „vezi că vin” sau „vezi că sunt și eu aici”. Dar nu trebuie neapărat să te dai la o parte sau să faci ceva, doar să știi că uite, e și omul ăsta care claxonează prin zonă. Și nu există doar claxonul tipic, ca un țiuit prelung. Sunt și claxoane ritmate, cu mai multe note, ca niște mini-melodii.

Cum reușesc indienii să distingă ceva în nebunia asta mă depășește. În orice caz, nu veți putea scăpa de simfonia claxoanelor – face parte deja din cultura indiană și mulți șoferi chiar și-au pictat pe camioane mesaje de genul „Blow horn”, „Sound horn” sau „Horn please” („Claxonați vă rog”). Prietena mea mi-a și zis: claxoanele sunt lucrul din India cu care nu s-ar putea obișnui niciodată și sunt cele care au stresat-o cel mai mult în excursie.

La final, în cazul în care ajungeți vreodată în India, țineți minte ce ne-a zis Devraj, unul din șoferii noștri din Jaipur. Cele 3 lucruri de care ai nevoie înainte de a pleca la drum cu mașina în India sunt „good horn, good brakes and good luck” („claxon bun, frâne bune și noroc”).

Dacă vrei să mergi în India, ți-ar putea fi de folos și:

4 escrocherii pe care le-am trăit pe propria piele în India. Plus un posibil scam la care să fiți atenți
Superlativele. TOP 7 locuri care mi-au plăcut cel mai mult în India
Cât de sigură este o călătorie în India pentru o femeie?
Cea mai frumoasă cazare la care am stat în India. Haveli-ul de basm din inima „Orașului Roz”

• atracții turistice india
• india
• obiective turistice india
• transport în india