Cappadocia a fost ca un vis. Când îmi amintesc acum de ea, îmi dau seama că acea zi petrecută printre mogâldețele cu forme ciudate, într-un ținut semi-arid, sub soarele puternic al Asiei Mici, a fost una dintre cele mai frumoase și mai pline zile din toate excursiile pe care le-am făcut vreodată.

Am plecat spre Cappadocia din Bodrum, alături de prietena mea Maria. Era un început de septembrie în 2010. Înainte de a lua hotărârea de a merge în inima Turciei (Cappadocia se află chiar în mijlocul țării), tot discutaserăm între noi cum ar fi mai bine: Să mergem în Cappadocia sau să rămânem la plajă? Să facem un drum lung cu autocarul (12 ore doar dus) sau să ne odihnim și să ne bucurăm liniștite de soare? Până la urmă, setea noastră de a vedea mereu locuri noi și diferite, oricât de obosite am fi, a ieșit învingătoare și de această dată.

Ca să nu pierdem nicio zi cu drumul, am decis să călătorim noaptea și la dus, și la întors. Așa că într-o seară am mers în autogara din Bodrum și ne-am urcat într-un autocar care pleca spre Göreme, un orășel din Cappadocia, de unde aveam să începem să explorăm regiunea cât puteam de mult într-o singură zi.

Pe drum am reușit să și dorm. Îmi aduc aminte că autocarul a trecut prin câteva orașe mari, iar când șoferul făcea pauză în câte o autogară, autocarul era spălat de sus până jos cu un furtun cu apă, până când strălucea de curățenie. Nu mai văzusem niciodată așa ceva – în niciun caz în România! 🙂 O surpriză la fel de mare a fost că am primit apă din partea companiei de transport și mici atenții: bomboane și dulciuri.

Răsfățate întruna de ospitalitatea turcească, am poposit dis-de-dimineață la Göreme, destinația noastră.

De cum am coborât, ne-am trezit înconjurate de o mulțime de oameni care voiau să ne vândă tururi de vizitare a Cappadociei. „Cappadocia e mare”, ne spuneau ei, sugerându-ne că aveam nevoie de un tur ca să o vizităm. Amețită de atâtea oferte și variante, nu știam ce să mai zic și aproape că tindeam să le dau dreptate. Poate că aș fi și cumpărat un tur, cine știe, dacă Maria n-ar fi fost alături de mine și nu m-ar fi trezit de realitate, spunându-mi că odată ce am ajuns aici singure, și suntem deja în miezul Cappadociei, nu mai avem nevoie de niciun ghid și de niciun tur. Ne descurcăm foarte bine și singure, zicea ea! Și avea dreptate.

I-am lăsat pe vânzătorii de tururi și am apucat-o pe străduțele din Göreme. Iar din acel moment a început magia. Brusc, parcă am coborât într-o lume fantastică, în care printre locuințe și minarete se înălțau pitici gheboși, uriași și alte ființe bizare. Roca lua forme nenumărate, de la mormane indescifrabile și cornete de înghețată răsturnate la stânci care îmi aminteau de căpițele de fân țuguiate de la noi. Multe dintre locuințe erau case-cavernă, săpate chiar în roca moale.

Peisajul ireal din Cappadocia a luat naștere prin eroziune: roca vulcanică apărută în urma erupțiilor are o duritate scăzută, așa că apa și vântul au sculptat-o foarte ușor de-a lungul timpului.

În depărtare vedeam Muntele Aktepe, cu ai săi versanți alburii, ce păreau valurile împietrite ale unei mări pufoase din bezea și frișcă.

Am plătit intrarea în Muzeul în Aer Liber din Göreme (acum, taxa este de 25 de lire turcești – TL) și ne-am pierdut prin cotloanele și grotele sale.

În afară de frumusețea peisajului natural, muzeul are și zeci de biserici și de capele tăiate în rocă în urmă cu mai bine de 1.000 de ani de comunitățile de creștini care locuiau aici (cele mai multe dintre fostele lăcaşe de cult datează din perioada secolelor IX-XI). Unele dintre bisericuțe sunt cu adevărat spectaculoase: pe pereții din interior au fresce pictate care își păstrează până în ziua de astăzi culorile vii deoarece lumina a ajuns foarte greu la ele.

Pe site-ul UNESCO am citit că primele urme ale monahismului creștin din Cappadocia datează din secolul IV. Pe atunci, asceții au început să trăiască în chilii săpate în grote. Într-o perioadă mai târzie, pentru a rezista invaziilor arabe, creștinii au început să se adune în sate troglodite sau în orașe subterane care le serveau drept refugiu.

Pereții fostelor biserici sunt plini de simboluri creștine, de la cruci la sfinți aureolați. În câteva dintre caverne am văzut chiar și mese și bănci tăiate în rocă, unde creștinii de acum sute de ani luau masa împreună.

Ne-am îndreptat apoi spre bazarul din Göreme, gândindu-ne să ne cumpărăm câteva gablonțuri și suvenire. Tot plimbându-ne printre tarabele și magazinele pline de stofe, de lămpi din sticlă colorate și de narghilele, am nimerit în magazinul unor tipi foarte simpatici (nu mai știu dacă erau proprietarii magazinului sau doar vânzători), de unde am cumpărat câteva mărunțișuri. Au intrat rapid în vorbă cu noi și dintr-o glumă în alta am ajuns să ne facem poze împreună și să vorbim despre ce mai e de văzut în Cappadocia.

Săritori, băieții ne-au desenat pe o bucată de hârtie și o mică hartă ca să ne arate cum să ajungem în așa-numita Love Valley („Valea dragostei”), o zonă din apropiere de Muzeul în Aer Liber care a primit această poreclă de la stâcile înalte, drepte și ascuțite care țâșnesc din pământ din loc în loc (și care seamănă izbitori cu niște falusuri). „Noi îi spunem Penis Valley”, ne-au spus localnicii râzând (și da, e adevărat, am căutat apoi și pe net).

Și pentru că ne-am înțeles atât de bine, băieții nu ne-au lăsat să plecăm din magazinul lor până când nu am acceptat să le primim și darurile: câte un colier strălucitor pentru fiecare dintre noi. Nu am putut scăpa de binecunoscuta insistență turcească, așa că le-am primit.

Cu indicații și bijuterii la bord, ne-am luat tălpășița spre „Valea dragostei”, unde ne-am plimbat printre zeci de coloane, unele mai groase, altele mai zvelte.

Acești stâlpi uimitori s-au format tot prin eroziune. Specificul lor este că sunt alcătuiți din două tipuri de roci: o rocă mai moale în partea de jos, peste care este suprapus un strat de rocă mai tare, care de-a lungul timpului s-a erodat mai greu și care a protejat restul coloanei. Tot din Love Valley am avut și o priveliște minunată asupra Muntelui Aktepe.

Am plecat și din Valea Dragostei și, pentru că ni se făcuse foarte foame, ne-am îndreptat spre un restaurant cu specific oriental, unde eu am dat gata o ditamai farfuria cu friptură, orez, legume la grătar, cartofi prăjiți și pâinici tradiționale. Lângă noi, la o masă vecină, era un tip la vreo 35-40 de ani care a intrat rapid în vorbă cu noi și s-a și mutat la masa noastră.

Nu mai țin minte cum îl chema, dar omul a reușit să ne facă ziua și mai frumoasă. Era din Bosnia, dar de câțiva ani lucra în Cappadocia. Ne-a făcut o groază de poze, a glumit încontinuu cu noi și ne-a fost ghid în localitatea vecină, Uçhisar. În ciuda veseliei contagioase, nu avusese deloc o viață ușoară: trăise în Bosnia anilor ’90, iar soția lui murise în timpul războiului. Ne-a spus că fața Mariei îi amintea de soția lui, pe care o chemase tot Maria.

Distanța dintre Göreme și Uçhisar este foarte mică, de doar 4,7 kilometri, motiv pentru care ambele destinații pot fi vizitate cu ușurință într-o singură zi. Și merită! Göreme reușise deja să mă încânte, dar Uçhisar m-a lăsat fără cuvinte.

Mergem printre stânci care de care mai ciudate și nu-mi venea să cred că oameni în carne și oase locuiau în grotele săpate în interior. Pensiunile, hotelurile, restaurantele, cafenelele erau toate construite în rocă. Cuprinsă de frenezia descoperirii, am început să cutreier alături de Maria toate cămăruțele, terasele și tunelurile pe unde ne-am putut strecura. Urcam de la un nivel la altul al acestor turnuri vulcanice goale pe dinăuntru, ne mai trânteam pe câte un divan, mai făceam o poză, și o luam de la capăt.

Am luat-o apoi spre castelul Uçhisar. Venise momentul să dăm piept cu acest titan al regiunii. Deși este numit castel, Uçhisar este, de fapt, o o stâncă foarte mare din rocă vulcanică, perforată din loc în loc de locuințe. De la distanță seamănă cu o bucată uriașă de șvaițer.

Drumul până sus nu este deloc unul greu. L-am urcat cu destul de multă ușurință și, odată ajunse în vârf, am revăzut peisajul selenar din Cappadocia, cu valurile din bezea și Muntele Aktepe colorat în straturi de roz, maroniu și portocaliu.

Soarele începea să arunce lumina caldă a asfințitului peste noi. Ne-am urcat până în cel mai înalt punct al muntelui, iar noul nostru prieten ne-a făcut un dar minunat: o poză superbă împreună, alături de steagul Turciei care flutura pe un cer de un albastru de porțelan.

Dacă v-a plăcut această poveste și vreți să citiți și despre alte destinații turistice din Asia, urmăriți Andreea în Asia și pe Facebook.

 

• cappadocia
• destinatii turistice cappadocia
• goreme
• obiective turistice cappadocia
• turcia
• uchisar