Când i-am spus Mariei, prietena mea cea mai bună, că o să merg în Dubai, a făcut o pauză, s-a uitat lung la mine, iar apoi mi-a replicat uimită: „Tu? În Dubai?!”. Pasionată, ca și mine, de călătorii, Maria îmi știa din liceu gusturile în materie de excursii: locuri pline de istorie, cu ruine ale unor vechi civilizații și cu multe muzee. Pentru un călător gata să se afunde printre statui și tablouri, Dubai părea, într-adevăr, o alegere stranie. Dar eu știam foarte bine de ce voiam să ajung în orașul ridicat între mare și deșert: tocmai pentru că era un oraș cum nu mai văzusem altul până atunci, un oraș dominat de sticlă, dar și de nisipul gălbui, cu turnuri atât de înalte încât îi făceau de râs pe zgârie-norii noștri europeni.

Am ajuns în Aeroportul Internațional Dubai pe seară. De cum am coborât din avion ne-am pierdut într-un furnicar pestriț. Alături de femeile acoperite de văluri negre din creștet până la glezne, pe coridoare defilau tinere în blugi strâmți și bluze decoltate, urcate pe tocuri înalte. În holul principal, indieni, europeni și localnici țineau în mâini panouri și hârtii cu mesaje scrise, așteptând pasageri cu fel și fel de nume, de la cele arabe indescifrabile până la cele englezești pe care le pricepeam și noi.

Ne-am instalat la hotel și am pornit spre Mallul Emiratelor, fostul cel mai mare mall din lume, detronat din vârful clasamentului de mai tânărul Mall Dubai. Ne întrebam cum de învinsul nu a dat faliment odată cu apariția competitorului mai mare și mai nou, dar din mulțimea de oameni care-i patrulau caleidoscopul de magazine cu vitrine strălucitoare am dedus că în Dubai, oricât de multe malluri se vor construi, întotdeauna vor fi suficient de mulți clienți veniți din toate colțurile lumii gata să le absoarbă bunătățile. Ulterior aveam să aflăm că emiratezii îi puseseră gând rău și noului rege, Mall Dubai, și că, abia încoronat, deja voiau să-l înlăture de la domnie.

Înăuntru, ne-am simțit ca într-un mare muzeu pentru vizitarea căruia aveam musai nevoie de îndrumare. Ne-au sărit în ajutor o hartă foarte detaliată amplasată la intrare, ghidurile-broșuri ale mallului și semnele indicatoare: Domul Modei era la dreapta, pentru Ski Dubai trebuia să cotim la stânga și tot așa. Era ca pe o șosea aglomerată, cu săgeți spre obiectivele turistice care te salvau când ajungeai într-o intersecție. Singura diferență era că nu viram printre mașini, ci printre oameni.

„Ca la Pitești”, mi-a trântit Valeriu, prietenul meu, gata oricând să mă ia peste picior și să ia în derâdere mallul din orașul meu natal, prin care bătea vântul aproape de fiecare dată când ne-am nimerit pe-acolo.

Era 4 decembrie, iar Mallul Emiratelor era gătit de Crăciun, cu luminițe și globuri mari cât niște roți de mașină care atârnau din plafon. Cu o infuzie atât de puternică de „Occident”, aproape că uitasem că eram într-o țară arabă. Printre femeile acoperite de niqab se plimbau fete în fustițe și în pantaloni scurți, în ciuda pliantelor care interziceau expres ținutele deasupra genunchilor și gesturile de afecțiune făcute în public. Mi-am dat seama că eu, în pantalonii și-n bluza mea foarte largi aduse de-acasă tocmai pentru a nu ieși prea tare în evidență, păream acum tare ciudată printre toate ținutele la modă din jurul meu.

Pe ecrane cu valuri albastre rostogolindu-se pe fundal, fotomodele atrăgătoare făceau reclamă la tot soiul de produse, iar vitrinele expuneau orice, de la bomboane la lenjerie. Dar eu nu venisem în Dubai pentru cumpărături. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care Maria fusese atât de mirată când îi spusesem că plec în „orașul cumpărăturilor”. Pot să treacă ani buni până când îmi cumpăr o haină, așadar ce căutam în cele mai mari malluri din lume? Dacă shoppingul mă lasă rece, când vine vorba de restaurante sunt o victimă sigură. Iar Dubai nu este numai un „paradis al cumpărăturilor”, ci și unul pentru gurmanzi.

Cu zeci de restaurante, de baruri și de cafenele, Mallul Emiratelor poate satisface o mulțime de gusturi. Hotărâți să mâncăm ceva oriental, am ales un restaurant libanez, Burj Al Hamam. Ar fi fost chiar greu să nu ne ia ochii fațada decorată cu panouri aurite. Înăuntru, eram împresurați de același lux ușor kitschios vizibil în pereții auriți, în oglinzile de pe plafon și în perdelele grele mătăsoase. Un mozaic bicolor negru-auriu acoperea barul. Candelabrele ca niște torturi de nuntă uriașe întoarse cu fundu-n sus, pline de zorzoane, îmi aminteau de Casa Poporului.

Ca o replică la dezmățul arhitectural care ne înconjura, cina a venit sub forme foarte cuminți: am devorat un humus cu boabe întregi de năut la mijloc și cu puțină verdeață (27 de dirhami, adică în jur de 30 de lei), adus, conform tradiției, într-o farfuriuță de ceramică. Lipiile subțiri, umflate ca niște baloane, au dispărut rapid din coșulețe în gurile noastre înfometate. Iar felul doi, puiul marinat (68 de dirhami), cu mirodenii și cartofi, combinat cu un „Spasibo!” pe care ni l-a transmis ospătarul asiatic la final, păcălit probabil de accentele slave ale limbii române, ne-au trimis la culcare amuzați și cu pântecele fericite.

A doua zi era vineri, ziua rugăciunii congregaționale în islam, când credincioșii se adună în moschei pentru a se ruga împreună. Fiind zi de sărbătoare, în fiecare vineri metroul din Dubai începe să circule foarte târziu, abia după ora 14 după-amiaza. Dar chiar și cu aceste reguli mai puțin obișnuite pentru un european, la care se adaugă interdicția de a mesteca gumă în vagoane, sistemul de transport public din Dubai rămâne visul oricărui pasionat de transportul în comun.

Când am ajuns prima dată pe un peron de metrou nu mi-am dat seama că ajunsesem la destinație: tot mi se părea că mai trebuie să cobor sau să urc pe vreo scară rulantă până la nivelul corect. Nu vedeam șinele pe nicăieri. Cele care mă induseseră în eroare erau ușile închise care separau peronul de linia de metrou. Inteligente, ușile peronului se desfăceau numai când metroul ajungea în stație, iar ușile vagoanelor se aliniau perfect cu ele, deschizându-se simultan.

Admirația mea pentru metroul din Dubai a crescut și mai mult pe parcursul celor 5-6 zile petrecute în Emirate, mai ales după ce în plimbările noastre am dat peste stațiile de metrou de la suprafață, niște capsule futuriste ce păreau desprinse din cel mai recent film SF. Și când credeam că nimic nu mă mai poate uimi, am descoperit că metroul din Dubai funcționează automat, fără mecanic. Am profitat cu prima ocazie: m-am așezat în față, pe locul lăsat liber de avansul tehnologic, și am privit cum șinele se scurgeau sub noi, în timp ce din depărtare se apropia pădurea de zgârie-nori.

Deși are un transport public excelent, iar în noiembrie 2014 a fost inaugurată și prima linie de tramvai, cu stații și garnituri care sclipeau noi-nouțe când le-am văzut în decembrie, mi-am dat seama rapid că Dubai nu este un oraș care să încurajeze pietonii și mersul pe jos. Cu excepția câtorva zone precum portul turistic (Dubai Marina), centrul vechi și mallurile cu împrejurimile, Dubai nu prea te îmbie să o iei la picior de-a lungul bulevardelor late, aglomerate de mașini.

Automobilul e stăpânul absolut, lucru evident din spațiul generos alocat de constructori străzilor, devenite mai degrabă șosele. Intersecții imense cu bucle suspendate secționau centrul orașului, iar prin fața hotelului nostru trecea o adevărată „autostradă” cu câte 6 benzi pe fiecare sens, așa-numitul Drum al Șeicului Zayed. Pentru un european obișnuit cu centrele istorice cu străduțe pietruite cochete, o autostradă prin inima orașului poate părea o idee năstrușnică, și care cu siguranță i-ar enerva teribil pe arhitecții occidentali care nu știu cum să mai insereze în orașe spații verzi, zone pietonale și părculețe.

Totuși, era evident că emiratezii încercau din răsputeri să aducă puțină verdeață în deșert: scuarurile, care nu aveau pământ ca la noi, ci nisip, erau irigate de rânduri întregi de furtunuri ca să poată să susțină măcar câteva flori și câțiva palmieri.

Fără metrou vineri de dimineață, ne-am suit într-un taxi care ne-a costat 18,5 dirhami (aproximativ 20 de lei) pentru o cursă de vreo 7 kilometri, de la hotelul nostru până în Dubai Marina. Ni s-a părut foarte puțin. Ne-am răzgândit când am aflat de la un ghid arab cât de ieftină este, de fapt, benzina în Emirate. Ne-a spus că doi litri de benzină costă doar un dolar. Tot el ne-a spus că prețul era mare față de vecinul din vest, Arabia Saudită, unde cu un dolar cumpărai 10 litri.

Am părăsit micul port turistic, un fel de lac lunguieț care parcă se cuibărise între zgârie-norii care îl străjuiau pe toate părțile, și ne-am urcat într-o pasarelă-capsulă care ne-a adus la monorail, trenulețul urban automatizat ce plimbă turiștii de-a lungul insulei artificiale Palm Jumeirah. Față de un taxi, monorail-ul are avantajul de a traversa insula-palmier la înălțime, pe șine suspendate pe piloane la câțiva metri deasupra solului. Așa am avut o priveliște grozavă asupra vilelor elegante de culoare cafenie construite în stil arhitectural arab, cu plaje private și grădini cu palmieri, care se succedau unele după altele pe „frunzele” alungite ale palmierului din larg.

Încă de dimineață, pe când ne plimbam prin port, văzusem elicoptere care tot treceau pe deasupra turnurilor. Inițial m-am gândit că erau un fel de taxiuri zburătoare care îi duceau pe oamenii de afaceri grăbiți la locul de muncă. Apoi am zărit parașute colorate pe cerul senin și am înțeles că tocmai descoperisem latura aventuroasă și distractivă a orașului, care până atunci ni se prezentase mai degrabă sub înfățișarea unui businessman la costum. Pe după-amiază, cerul străpuns de zgârie-nori s-a colorat și mai mult: o inimă uriașă roșie-verde a prins contur printre turnurile Empire State, desenată de avioanele care lăsau dâre groase în urma lor.

În zona hotelului Burj Al Arab, multe case și hoteluri aveau fațadele acoperite de steagul național al Emiratelor, avioanele treceau pe deasupra macaralelor înălțate pe șantiere, iar noi ne-am minunat când am dat peste o mașină luxoasă a cărei capotă era îmbrăcată integral în steagul național. Un panou ne-a lămurit că nimeriserăm în Dubai chiar în preajma zilei naționale a Emiratelor, sărbătorită în fiecare an pe 2 decembrie prin festivități care se întind, ca nunțile împărătești din basmele românești cu feți-frumoși și prințese, timp de 3 zile și 3 nopți.

Pe seară, am aterizat la mallul Madinat Jumeirah, aflat lângă celebrul Burj Al Arab. Valeriu fusese dintotdeauna un fan al mallurilor de toate felurile. Mult timp, eu le-am privit cu superioritate, ca pe un simbol suprem al lipsei de culoare locală și de tradițional. Însă mallul Madinat Jumeirah, întins chiar pe coastă și scăldat de apele Golfului Persic, mi-a dat peste nas. Departe de a fi un amalgam cubic de cutii gri din sticlă și plastic, complexul comercial Madinat Jumeirah este construit sub forma unei souk, o piață tradițională orientală. Coridoarele înțesate de mărfuri, scoase în fața vitrinelor ca într-un bazar tipic, au o arhitectură arabă: sunt acoperite de arcade sculptate în lemn, iar de plafon atârnă felinare.

Noi l-am vizitat seara, când souk-ul era luminat de ghirlande de luminițe și de lumina galbenă a felinarelor. Plin de magazine, de restaurante și de cafenele foarte variate, de la cele orientale la internaționalul Starbucks, Madinat Jumeirah ne-a demonstrat că un mall poate fi și în pas cu tradiția. Ne-am oprit pe terasa unui restaurant de unde vedeam perfect silueta în formă de bărcuță a hotelului Burj Al Arab, scăldată în lumina albastră a reflectoarelor care îi asigurau strălucirea pe timp de noapte. Spre marea mea bucurie, am găsit în meniu chiar și feluri de mâncare emirateze, pe care le căutasem în zadar până atunci. M-am oprit asupra puiului birjani, gătit cu orez cu șofran, alune și smochine, și completat cu iaurt (50 de dirhami).

De cea mai eterogenă masă am avut parte într-o altă zi a excursiei: într-un restaurant filipinez am combinat un humus oriental cu un kebab de pui turcesc și cu o supă de tăiței asiatică. Nu e de mirare că meniurile sunt atât de diversificate în restaurantele din Dubai. Tot deplasându-ne prin Dubai, cu metroul, cu tramvaiul sau cu mașina, am întâlnit, probabil, zeci de nații. Orașul e plin de expați, de la muncitorii de pe schele, la afaceriștii la costum și la studenții absorbiți de iPhone-uri de la metrou.

Cu 148 de zgârie-nori, definiți oficial ca turnuri de peste 150 de metri, Dubai ocupă locul al treilea în clasamentul orașelor cu cei mai mulți zgârie-nori din lume, după Hong Kong și New York City.

Guvernat în multe aspecte de legea sharia, orașul este foarte strict când vine vorba de păstrarea tradiției de către localnici. Într-una din serile petrecute în camera de hotel, am prins întâmplător pe un post TV emiratez o parte din filmul „Vrei să te însori cu mine?”, o comedie romantică în care Sandra Bullock își forțează un subaltern să o ia de nevastă ca să evite deportarea: când cei doi erau gata-gata să se sărute, filmul a sărit brusc la scena următoare. Sărutul a fost cenzurat, la fel și o scenă ulterioară în care cei doi se văd, din greșeală, dezbrăcați.

În ultima zi petrecută în Dubai am vizitat minunea: Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume. O mai văzusem de aproape când metroul trecea prin stația cu același nume. Alături de alți călători, mă aplecam ca să o văd mai bine, însă totul era în zadar: nu încăpea întreagă în câmpul meu vizual. Am coborât din metrou și am intrat în niște coridoare și tuneluri suspendate care legau stația de metrou de Mall Dubai. Pasarela traversa bulevarde largi și îi ducea pe vizitatori direct în mall, fără să îi scoată deloc în aer liber.

Cu toate aceste tuneluri, pasaje, pasarele și poduri de legătură – subterane sau supraterane, între metrou și tramvai, între metrou și mall-uri – m-am gândit că Dubaiul este un fel de „oraș tubular”. Am aflat și o explicație practică pentru mania emiratezilor de a construi tuburi. Noi am vizitat Emiratele în decembrie, când temperaturile medii de 26-27 de grade în timpul zilei nu ne-au pus probleme. Însă vara este atât de cald încât este teribil să stai afară în soarele care încălzește orașul până la peste 40-42 de grade la umbră. Atunci, oamenii se ascund în mallurile cu aer condiționat, iar datorită tuburilor și legăturilor nu sunt forțați să stea afară prea mult timp: ca și cum ar trăi într-o colonie pe Marte.

De sus, din Burj Khalifa, mi-am dat seama cât de gol este, în continuare, orașul. Petice întinse de nisip se intercalau printre cartierele de vile sau de turnuri. Umbra lungă și ascuțită a celei mai înalte clădiri se desfășura întunecată peste bulvarde și peste zgârie-norii care, așezați la poalele clădirii colosale, păreau niște cutii de chibrituri. Ca în Dubai Marina, centrul orașului era o adevărată paradă a zgârie-norilor: răsuciți, în formă de pânză de barcă, turtiți, piramidali sau dreptunghiulari.

Selecta zonă Mall Dubai, cu promenada elegantă în jurul lacului artificial pavat cu mozaic albastru, cu magazinele sale luxoase, mi-a amintit încă o dată ce combinație interesantă de modernitate și tradiție este Dubaiul în momentul în care, după-amiaza, din difuzoarele amplasate de jur împrejurul lacului s-au revărsat rugăciunile către Allah, cuprinzând întregul cartier.

Seara, după ce vizitasem uimitorul acvariu din mall, plin de rechini și de pisici de mare, din aceleași difuzoare s-a revărsat o muzică arăbească ritmată care a însoțit fântâna dansatoare din inima orașului. Șuvoaiele explodau, dansau, tremurau, se încolăceau, erau aruncate cu putere în sus și parcă ajungeau până la înălțimea zgârie-norilor din jur. Show-ul dura 5 minute și se repeta la fiecare jumătate de oră. N-am putut să plec după primul spectacol: am mai stat la unul, iar apoi la încă unul. Din arăbească, muzica a devenit africană. Apoi s-a auzit o vioară clasică, iar dansul fântânii s-a mulat perfect pe fiecare acord al culturilor care păreau să își dea, prietenește, mâna. Eram, într-adevăr, în inima unui oraș cosmopolit.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și despre alte destinații din Asia, urmăriți pagina de Facebook Andreea în Asia.

• atractii turistice dubai
• burj al arab
• burj khalifa
• cea mai inalta cladire din lume
• dubai
• emiratele arabe unite
• mall dubai
• obiective turistice dubai