Orașul din piatră. Și o amintire dintr-o Turcie pe cale de dispariție

de Andreea în Asia în 19 aprilie 2017

Am vizitat orașul antic Efes în 2010, când am ajuns pentru a doua oară în Turcia, după ce cu un an înainte petrecusem o săptămână în Istanbul. Pentru mult timp – până să văd deșertul Wadi Rum din Iordania și apa turcoaz ca de cristal din Thailanda – peisajele Asiei pe care le-am văzut în Turcia au rămas neegalate: Pamukkale și Cappadocia sunt pur și simplu magice și neverosimil de frumoase.

În afară de bazinele naturale ca din vată pe băț pline cu apă albastră și de lumea selenară din Turcia centrală am vizitat în același an și ruinele orașului grecesc Efes, aflat foarte aproape de țărmul Mării Egee.

Foarte bine conservat, cu străzi pavate cu blocuri de piatră vechi de mii de ani, temple cu arcade și coloane zvelte din marmură, cu un amfiteatru cu o capacitate de 25.000 de spectatori și o bibliotecă celebră în toată lumea antică, Efes poate rivaliza cu orice oraș antic din Grecia.

Însă această poveste este mai puțin despre farmecul unui sit arheologic și mai mult despre omul care ne-a arătat mie și prietenei mele secretele acestui oraș al trecutului.

Nu mai țin minte de ce, dar ca să ajungem la Efes eu și Maria am cumpărat un tur printr-o agenție de turism din Bodrum, stațiunea în care eram cazate. Apoi ne-am dat seama că era destul de ușor să ajungem în orașul antic și că ne-am fi descurcat foarte ușor și pe cont propriu – doar am mers singure până în Cappadocia, în inima Turciei. Dar nu ne-a părut rău pentru că în acest fel am avut parte și de un ghid turc pe care l-am întâlnit la situl arheologic.

De fapt, el ne-a găsit pe noi undeva pe o străduță deoarece noi deja porniserăm la drum printre coloanele de piatră, nerăbdătoare să vedem ruinele.

În fața bibliotecii lui Celsus din Efes. Construită pentru a putea adăposti 12.000 de pergamente, biblioteca lui Celsus a fost una dintre cele mai mari din lumea antică.

Cu ghizii e întotdeauna ca la ruletă: poți să ai super noroc și să găsești un bun povestitor, prietenos, glumeț și simpatic, sau poți să dai peste ghizi plictisitori, pisălogi, nesuferiți și nepoliticoși. Am avut parte și de unii și de alții de-a lungul timpului.

Dar de ghidul nostru de la Efes am să îmi amintesc mereu cu drag. Bineînțeles, făcea parte din prima categorie de ghizi. Din păcate, nici nu mai țin minte cum îl cheamă, de unde era și habar n-am cum aș putea să iau legătura cu el. Probabil că nici el nu își mai amintește de noi. Până de curând credeam că nici măcar nu am vreo poză cu el, însă recent am dat peste două-trei fotografii de la Efes în care apare și el.

Destul de în vârstă, probabil pe la 55-60 de ani, ghidul ne-a arătat și fața mai puțin cunoscută a sitului arheologic și detalii arhitecturale pe care altfel cu siguranță le-am fi ratat. De exemplu, ne-a arătat WC-urile de acum 2.000 de ani: niște găuri scobite în blocuri de piatră pe care oamenii se așezau în fund ca să își facă nevoile.

„Unele lucruri nu se schimbă niciodată”, ne-a spus el, iar noi am râs amuzate.

Ne-a lăsat să descoperim orașul în ritmul nostru, să ne plimbăm pe sub minunata fațadă a bibliotecii lui Celsus și să ne facem o mulțime de poze cu uimitorul amfiteatru din Efes.

Locul unde timp de sute de ani a dăinuit Templul zeiței Artemis, una dintre Cele 7 minuni ale lumii.

Nu îmi mai amintesc exact cum la un moment dat a venit vorba de temple și de zei, iar ghidul ne-a spus ceva de genul că toate religiile, mai vechi sau mai noi, sunt create de oameni. Ne-a dus apoi să vedem Templul zeiței Artemis de la Efes – sau mai bine zis ce-a mai rămas din el. Doar o coloană solitară se înălța deasupra unui maidan unde cu mai bine de 2.000 de ani în urmă se ridica una dintre Cele 7 minuni ale lumii antice. În acest loc, lumea zeilor olimpieni, în care oamenii li se închinau lui Zeus, Artemis sau Afroditei, dispăruse aproape fără urmă.

De acolo am ajuns la o bisericuță din piatră și cărămidă, iar lângă ea, pe un zid care se întindea pe zeci de metri, vizitatorii prinseseră mii de bilețele și hârtiuțe albe pe care își scriau dorințele, sperând că vor fi auzite de cine trebuie.

„Dumnezeu vine și le citește”, a glumit ghidul nostru, fără răutate, pe seama turiștilor.

La finalul zilei am ajuns obosiți pe o terasă unde ne-am luat ceva de băut. Îmi aduc aminte și acum că, la un moment dat, ghidul ne-a arătat cu degetul un steag sau un poster cu Mustafa Kemal, aflat în spatele nostru, și ne-a întrebat: „Do you know this man?” („Știți cine e acest bărbat?”).

M-am întors să văd pe cine ne arăta și i-am răspuns imediat, bucuroasă ca un elev silitor care vrea să îi demonstreze profesorului că își știe lecția: „Yes, it’s Atatürk, the father of modern Turkey” („Atatürk, <părintele> Turciei moderne”).

A zâmbit și a dat din cap încântat că am auzit de fondatorul Republicii Turce, care a fost totodată și primul președinte al acesteia după abolirea Imperiului Otoman.

Au trecut aproape 7 ani din acea vară, iar Turcia este acum un loc foarte diferit de cea pe care am cunosut-o eu în 2009 și 2010. În ultimii ani, de când Turcia lui Erdogan a devenit tot mai mult un loc al abuzurilor, al încălcării drepturilor omului și al atentatelor teroriste motivate religios sau politic, m-am întrebat adesea oare ce ar spune ghidul nostru din Efes despre toate aceste schimbări.

Și ce ar spune alți oameni ca el care își doreau o Turcie modernă, seculară, tolerantă, deschisă și prietenoasă cu străinii? Nu pot decât să îmi imaginez cât de dureros trebuie să fie să își vadă speranțele năruite.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și alte articole despre diferite obiective turistice din Asia, urmăriți Andreea în Asia și pe Facebook.