Templul Apelor, o „Deltă a Dunării” pe care am descoperit-o în junglă
Am venit în Cambodgia fixată pe ideea de a vedea templele Angkor Wat și Bayon de la Angkor Thom, cunoscute pentru faimoasele turnulețe care se oglindesc în apă și pentru chipurile uriașe tăiate în piatră care zâmbesc blând.
Știam că în jungla cambodgiană există însă o mulțime de alte temple din perioada de glorie a Imperiului Khmer, multe dintre ele nefiind încă dezvelite de arheologi. În afară de ele și de templele-vedete – care sunt pur și simplu sufocate de turiști – există și numeroase temple mai mici care pot fi vizitate. Cea mai simplă metodă de a ajunge la ele este să apelați la un șofer de tuk tuk pentru o zi. Stabiliți cu el prețul, iar el vă va duce pe la toate templele și vă va aștepta la ieșire după ce ați terminat să le vizitați pe fiecare dintre ele.
Așa am ajuns la Neak Pean (adică „Șerpii încolăciți” – câțiva șerpi sculptați în piatră înconjoară baza templului). Însă în mintea mea nu am putut să îi spun altfel decât Templul Apelor.
Multe temple din zona Siem Reap sunt înconjurate de ape deoarece așa au fost construite la origine. Dar Neak Pean are ceva care m-a fascinat din prima clipă: uriașa întindere de apă este plină de o vegetație stranie, care m-a făcut să mă simt de parcă m-am scufundat într-o altă lume.
Sute de copaci uscați cu trunchiuri alb-argintii se ridicau deasupra apelor. Din unii arbori rămăseseră doar niște cioturi, în vreme ce alții își răsfirau coroana golașă mult deasupra luciului albastru al apei. Toți acești copaci înecați, nuferii care își deschideau spre soare florile roz și apa plină de alge și alte ierburi despre care habar n-aveam cum se numesc mi-au amintit de Delta Dunării, cu pădurile sale inundate în lunile de primăvară, când apele se umflă după topirea zăpezilor.
Pe aleea din pământ ce duce spre inima templului am dat și peste o formație alcătuită din 7 bărbați care cântau la diferite instrumente necunoscute mie – un fel de tobă din piele, altul ce semăna cu un arcuș pus pe o bilă – ca să îi convingă pe turiști să le ofere bani sau să le cumpere CD-urile. Ca să nu fie arși de soare, stăteau într-un fel de adăpost din lemn, improvizat pe piloni deasupra apei.
După cum arăta un panou informativ agățat pe un stâlp al adăpostului, nu erau niște artiști oarecare. Din păcate, în spatele formației se ascundeau mai multe povești triste: membrii ei fuseseră răniți la un moment dat de minele rămase ascunse în pământ după deceniile de războaie care au zguduit țara, începând cu genocidul din anii ’70 făcut de khmerii roșii. Unii erau orbi, altora le lipsea un picior. Ulterior am citit pe Wikipedia că în Cambodgia sunt 40.000 de oameni cu membre amputate și că se estimează că încă există între 4 și 6 milioane de mine și alte proiectile nexplodate, în special în zonele rurale.
Când am văzut interiorul Neak Pean, mi s-a părut destul de neinteresant și am avut impresia că nu s-a păstrat mare lucru din inima templului.
M-am mai documentat un pic am descoperit că, de fapt, așa a fost gândită întreaga construcție de bun început. Neak Pean este, în realitate, o insulă artificială pe care khmerii au ridicat un mic templu budist, cândva în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în timpul regelui Jayavarman al VII-lea, considerat de mulți istorici cel mai puternic dintre monarhii khmeri, și cel în timpul căruia a fost construit și celebrul templu Bayon, cu figurile serene enorme scobite în piatră.
Unii istorici cred că Neak Pean reprezintă Anavatapta, un lac mitic din Munții Himalaya despre care se credea că vindecă orice boală. În trecut, scopul era unul medical: oamenii intrau în aceste bazine crezând că în acest fel se vor vindeca de diferite boli.
Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și alte texte despre călătoriile mele în Asia, alăturați-vă, cu un Like, comunității de cititori de pe pagina mea de Facebook.
