În mijlocul pustietății. Cum am ajuns la cimitirul de nave de la fosta Mare Aral, după ce am înfruntat cel mai prost drum pe care am mers vreodată
După ce am mers singură în Uzbekistan, mulți dintre cunoscuții mei mi-au spus că am fost foarte curajoasă. Le-am răspuns de fiecare dată că țara chiar nu este una periculoasă, că oamenii sunt foarte prietenoși și săritori, iar eu una m-am simțit la fel de în siguranță precum în Europa.
Înainte să îmi organizez excursia de circa două săptămâni și jumătate și să îmi iau biletele pentru zborurile interne, am stat mult în cumpănă dacă să mă duc sau nu până în nord, la fosta Mare Aral și la cimitirul de nave din Muinak. După cum v-am povestit aici, știam de dezastrul ecologic de la Marea Aral și îmi doream foarte mult să văd fostul port unde vasele pescărești se clocesc la soare în deșert, ca niște epave ivite din mintea suprarealistă a lui Dali.
Dar nu știam dacă voi reuși. De ce? Pentru că e un loc izolat, unde e mult mai greu de ajuns decât în orașe turistice precum Bukhara sau Samarkand. Nu există avion, tren sau vreo cursă regulată de autobuz între Muinak și Nukus ori Khiva (orașele mai mari din împrejurimi). Găsisem pe net niște relatări ale unor turiști care reușiseră să facă drumul din mai multe bucăți, mergând cu așa-numitele marshrutka (dubițe fără program fix, care pleacă spre destinație când se ocupă toate locurile), dar părea complicat și nu cred că aș fi reușit să fac drumul dus-întors într-o singură zi. Khiva era oricum extrem de departe de Muinak (circa 400 de km, deci cam 7 ore cu mașina pe sens).
Așa că îmi rămâneau două variante: să cumpăr o excursie din Nukus spre Muinak/Marea Aral sau să închiriez o mașină cu șofer. Deoarece aveam o strângere de inimă să merg singură cu o mașină cu șofer prin deșert și locuri mai puțin umblate, am decis să caut o excursie din Nukus spre Muinak. Am intrat pe mai toate site-urile care vând tururi, gen Viator, GetYourGuide sau Tripadvisor, și m-am dezumflat rapid. Prețurile erau foarte mari, și porneau de la 300-350 de dolari pentru două zile. Într-adevăr, includeau și o noapte de cazare la iurtă, chiar pe malul rămășițelor Mării Aral, dar tot era prea mult pentru bugetul meu.
Prin urmare, am ajuns la varianta pe care îmi dorisem să o evit, aceea de a închiria o mașină cu șofer. Norocul a fost că pe unul dintre grupurile de Facebook dedicate turismului în Uzbekistan am găsit o recenzie făcută de o tânără care, tot singură, mersese din Nukus până la cimitirul de nave din Muinak cu o mașină cu șofer. Vizitase și alte obiective pe drum și era foarte mulțumită de experiență.
Am luat legătura cu proprietarul companiei, Dee, un bărbat la vreo 40 de ani originar din Nukus, care închiriază și locuințe în regim hotelier în oraș, și am programat o excursie de o zi din Nukus până la cimitirul de nave și înapoi. Prețul pentru închirierea mașinii cu șofer timp de o zi a fost de 65 de dolari, care pentru mine era mană cerească după ce pe internet găsisem excursii de cel puțin 5 ori mai scumpe.
Ulterior, după ce m-am întors din excursie, Dee mi-a și povestit că la un moment dat câțiva turiști ajunși în Nukus i-au spus ceva de genul „We liked everything here. Except the price of your tours.” („Ne-a plăcut totul aici, mai puțin prețul excursiilor.”) De altfel, prețul mare al excursiilor organizate de agenții a fost unul dintre motivele pentru care firma lui Dee a început să ofere și transport cu mașina în zonă: turiștii care se cazau în apartamentele lui îi tot cereau transport în regiune, așa că la un moment dat s-a decis să ofere și acest serviciu.
De când am vorbit cu el pe internet, în România fiind, Dee mi-a lăsat o impresie foarte bună. Vorbea perfect engleza, era foarte serios cu programarea tururilor, așa că am bătut data excursiei în cuie, iar eu am putut să îmi iau liniștită biletul de avion Tașkent – Nukus (65,5 dolari cu un avion Airbus A320 neo al companiei de stat Uzbekistan Airways). Cu avionul, am parcurs distanța de peste 800 de kilometri dintre capitală și orașul nordic într-o oră și 40 de minute. Pe șosea sau pe linia ferată, durata călătoriei era de 16-17 ore, așadar am zis pas.
Nukus, capitala Republicii autonome Karakalpakstan (numele cu sonoritate bizară înseamnă „ținutul căciulilor negre”), este al șaselea cel mai mare oraș din Uzbekistan. Republica autonomă ocupă mai bine de o treime din suprafața întregii țări, însă aici trăiesc doar 2 milioane de oameni (cam 5% din populația Uzbekistanului). Deși tot uzbecii sunt cei mai numeroși, karakalpacii – care vorbesc o limbă mai apropiată de kazahă și de tătară – reprezintă cam 37% din populația regiunii.
Cu 330.000 de locuitori, Nukus este mai mare decât orice oraș din România cu excepția Bucureștiului, însă de fiecare dată când m-am plimbat prin centrul cu bulevarde largi, construite în era sovietică, abia am văzut câte o mașină pe stradă sau vreun localnic. Impresia generală era de orășel pustiu de provincie, undeva la o margine de țară. De fapt, orașul chiar este aproape de granița cu Turkmenistanul, în timp ce la est este îngrădit de Deșertul Kyzylkum, care își întinde lacom tentaculele de nisip până la periferia localității.
Cu excepția Muzeului de Artă din Nukus (ce cuprinde o colecție impresionantă de picturi avangardiste, salvate de un colecționar în perioada sovietică, pe când erau considerate forme „degenerate” de artă), orașul în sine nu are foarte multe de oferit în materie de obiective turistice. Norocul său este că e cel mai apropiat oraș major de Muinak și alte atracții fabuloase ale deșertului, cum sunt campingurile de la Marea Aral. Din acest motiv, în Nukus ajung în ultimii ani tot mai mulți turiști, care îl folosesc ca bază de plecare spre nordul extrem al țării.
Între Nukus și Muinak sunt cam 200 de kilometri, iar distanța se parcurge cu mașina în circa 3 ore și jumătate pe sens.
Înainte de a ajunge în Muinak, am vizitat și necropola Mizdakkhan (situată la doar 23 de km de Nukus). Aflasem de ea din aceeași recenzie a serviciilor companiei lui Dee, însă nu îmi imaginam că este atât de mare.
Mizdakkhan este un cimitir islamic, însă nu unul oarecare. Este foarte vechi, iar unele morminte monumentale datează din secolele XII-XIV.
Clădite din lut de culoarea nisipului sau din cărămizi arse, mausoleele au diverse forme: unele au cupole țuguiate, altele au formă de dom, iar altele au portaluri impunătoare (asemănătoare cu cele ale moscheilor construite în timpul lui Timur Lenk, despre care v-am mai povestit aici).
Musulmanii continuă să se înmormânteze în necropola Mizdakkhan și în prezent. Mormintele mai noi sunt delimitate de garduri metalice și au portrete în alb-negru ale defuncților, adesea cu o semilună deasupra.
Din păcate, nu există niciun panou informativ în engleză, așa că nu am înțeles cine erau personajele (poate istorice) înmormântate în criptele și mausoleele mai impunătoare.
Am schimbat însă două-trei vorbe cu câteva doamne foarte simpatice care mi-au cerut să facem o fotografie împreună.
Unele îmi tot vorbeau în rusă și păreau să mă întrebe insistent ceva. Nu înțelegeam o boabă, dar mi-am imaginat că mă întreabă de unde sunt. Când le-am răspuns „România”, s-au luminat și au dat lămurite din cap. De altfel, am observat că mulți uzbeci știau lucruri despre România: unii auziseră de mașinile Dacia, alții de capitala București, alții știau că a fost o țară comunistă.
Una peste alta, oamenii din cimitir mi s-au părut foarte prietenoși, curioși și dornici să afle lucruri despre mine. Nu s-a uitat nimeni strâmb la mine, în ciuda faptului că mă aflam într-un loc nu tocmai turistic. Vizitarea necropolei Mizdakkhan este gratuită, dar dacă vrei poți să faci o donație pentru cimitir.
Bonus: De pe o colină din necropolă se vedea până hăt, departe, în Turkmenistan. Glumesc. Distanța este chiar mică, de doar 8 kilometri. Dacă Turkmenistanul ar fi fost ceva mai puțin închistat, poate că m-ar fi bătut gândul să trec granița și să casc gura și pe acolo. Din păcate, a trebuit să mă mulțumesc cu o poză.
În orice caz, vizita la necropolă mi-a plăcut foarte tare și mi-a întipărit și mai bine în minte amintirea acelei zile senine din septembrie 2024.
Când vorbisem anterior cu el, Dee îmi spusese că drumul ce leagă Nukus de Muinak este extrem de prost. „O să vezi”, îmi zisese el, iar eu mi-am spus în sinea mea „Da, OK, se plânge și omul cum ne plângem și noi de drumurile noastre. Până la urmă, ce poate fi așa de rău la o șosea asfaltată?”
Ei bine, nici prin cap nu-mi trecea ce va urma. Pe scurt, a fost cel mai prost drum asfaltat pe care am mers vreodată (nici în India sau în Cambodgia, cel puțin pe unde m-am perindat eu, nu am dat peste așa ceva). Ar fi putut fi mai rău doar dacă era din pământ.
Deși era asfaltată, șoseaua era ciuruită de gropi. Erau atât de multe cratere mai mari sau mai mici încât ai fi putut să juri că a dat o ploaie de meteoriți peste drumul ăla. În plus, odată la câțiva zeci de kilometri asfaltul dispărea cu desăvârșire preț de câțiva metri, fiind înlocuit de pietriș. Pregătit, șoferul închidea repede geamul de fiecare dată când ataca câte o porțiune neasfaltată, ca să nu intre praf în mașină.
În ciuda acestor vicisitudini rutiere, șoferul mergea cu o viteză de ziceai că îl urmăresc zmeii, fără pic de milă pentru mașină, luând în plin gropile una după alta. Singurul aspect pozitiv al drumului era că nu prea circula nimeni pe-acolo, așa că riscul unui accident mi s-a părut redus.
Aproape toată regiunea Karakalpakstan este aridă și deșertică, singura excepție fiind parcelele cultivate cu bumbac de-a lungul râului Amu Daria. Irigate cu apă din râul ce izvorăște din Munții Pamir, aceste culturi de bumbac au fost cele care au și dus la distrugerea Mării Aral, după cum v-am povestit pe larg în articolul precedent. Începând cu anii ’60, sovieticii au vrut să transforme Uzbekistanul într-un mare producător de bumbac (și chiar au reușit: țara a rămas până la ora actuală un exportator important de bumbac). Au construit foarte multe canale de irigații, apa a fost deviată spre culturi, iar în Marea Aral a ajuns un volum tot mai mic. În 70 de ani, 90% din suprafața Mării Aral a secat, iar locul a devenit un deșert.
Pe drumul dinspre Nukus spre Muinak m-a însoțit permanent un peisaj brun-roșcat, prăfos. Oriunde întorceam privirea, nu puteam să scap de cafeniul care cuprinsese întreaga lume: și cămilele, și ierburile câmpului, și bulgării de pământ, de parcă totul fusese vopsit în tonuri de maroniu de un pictor îndrăgostit de o singură culoare.
Muinak este în prezent un oraș semi-fantomatic, o adevărată atracție pentru pasionații de „turism de dezastru”. Odinioară era un port înfloritor la Marea Aral, dar acum se află la 150 de kilometri de ea.
Doar 13.000 de oameni mai trăiesc aici. Nu am reușit să aflu câți locuitori avea orașul în epoca de glorie, când Muinak avea o flotă pescărească considerabilă. Știu însă că în trecut, în oraș funcționau 3 fabrici de conserve de pește, iar în anii ’60 cam 30.000 de locuitori din Muinak lucrau în industria pescuitului.
Deși micuț și prăfuit, Muzeul din Muinak mi s-a părut foarte interesant și am aflat o grămadă de lucruri interesante despre dezastrul ecologic petrecut în regiune.
Cel mai tare m-au emoționat imaginile de arhivă, cu copii care se jucau în bărcile pescărești, cu năvoadele pline de pește ori cu muncitoarele din fabricile de conserve. O întreagă lume ce a dispărut.
Într-una din încăperile muzeului rulează și un film în care dezastrul din Muinak este prezentat în imagini neretușate. De aici am aflat că secarea Mării Aral și moartea industriei pescuitului a declanșat o adevărată migrație în zonă, mii de oameni fiind forțați să își părăsească pur și simplu locuințele și să plece în alte locuri deoarece nu mai aveau ce să mănânce și din ce să trăiască (câmpurile rămase în urmă erau mult prea îmbibate de sare pentru a putea fi cultivate cu legume sau pomi).
În prezent, în locul Mării Aral se întinde un deșert care a primit numele de Aralkum (din numele Aral și cuvântul „kum”, ce înseamnă „deșert”), considerat cel mai nou deșert apărut pe planetă. Vasele pescărești au fost lăsate pur și simplu în urmă și au ruginit. Acum, turiștii pot să se cațere pe ele și să își facă selfie-uri.
La întoarcere, la intrarea în Nukus, am văzut vreo două accidente de mașină. Din fericire, nimic grav, păreau simple ciocniri și tamponări, însă întâmplarea nu a făcut decât să-mi confirme că șoselele sunt – probabil – cel mai periculos loc din Uzbekistan.
Am încheiat ziua la un restaurant pescăresc din Nukus, unde nu mi-am comandat pește, ci niște frigărui rotunde, spiralate precum cochiliile de melci, și un fel de găluști din aluat umplute cu gălbenuș de ou. La o masă alăturată, un grup de localnici sărbătoreau o aniversare sau un eveniment similar, deoarece o fată tot primea buchete de flori și se poza pe rând cu invitații. Oamenii se simțeau bine și chiar și femeile (neacoperite și îmbrăcate în blugi și tricou) beau vodcă – obicei despre care am înțeles că e mai frecvent în Karakalpakstan decât în zonele mai tradiționale din sudul țării. După vreo oră-două, s-au stins luminile, DJ-ul a dat muzica tare, s-au pornit luminițele de discotecă, iar oamenii s-au ridicat la dans.
Eu, ca un călător responsabil, am mai stat doar vreo jumătate de oră și am plecat la hotel. Nu de alta, dar a doua zi mă aștepta o nouă aventură în „ținutul căciulilor negre”. Dar despre ea am să vă povestesc în articolul viitor.
Dacă vreți să mergeți în Uzbekistan v-ar putea fi de folos și:
Am mers singură în Uzbekistan și mi-a plăcut la nebunie. Dar cât de periculos a fost?
Superlativele. Cele 7 minuni ale Uzbekistanului – ce locuri și experiențe mi-au plăcut cel mai mult
