2 zile în Jodhpur, „orașul albastru” al Indiei. Și cum am nimerit la o nuntă hindusă
Jodhpur a fost al doilea oraș din statul Rajasthan pe care l-am vizitat în călătoria noastră de o lună prin India. Rajasthan este cel mai întins stat indian și are o mulțime de orașe fascinante. Dintre ele am ales să vizităm Jaipur (supranumit „orașul roz”) și Jodhpur („orașul albastru”), așa că alte minunății ale rajpuților, precum Udaipur, Jaisalmer sau Bikaner au rămas pentru data viitoare.
Am luat doar 2 nopți de cazare în Jodhpur, suficiente pentru a vizita orașul, deoarece avionul care ne-a adus din Jaipur a aterizat foarte devreme, deci am avut la dispoziție două zile pline în Jodhpur. Ne-am cazat în Suraj Haveli, despre care v-am povestit în detaliu aici, iar imediat ce am terminat formalitățile am pornit să vizităm orașul.


Motivul principal pentru care am ales să vizităm Jodhpur (și nu Udaipur, de exemplu), a fost Fortul Mehrangarh.

Înălțat în vârful unei coline stâncoase, fortul construit din gresie cărămizie arăta absolut senzațional în fotografiile de pe internet. Și, după ce l-am văzut și în lumina răsăritului, și la amiază, și seara târziu, după lăsarea întunericului, pot să spun că Fortul Mehrangarh este fantastic și în realitate.

Dacă stai în centru este destul de ușor de ajuns la Fortul Mehrangarh. Oricât de încâlcite și înguste sunt străduțele, tot mai dai câte un colț și mai vezi câte o bucată din fortul care domină, maiestuos, orașul de sub el.


Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la Fortul Mehrangarh, dincolo de arhitectura superbă, a fost că circuitul turistic de vizitare este foarte bine organizat. Fără săgețile și indicatoarele care ne arătau permanent care este sensul de vizitare și pe unde trebuie să o luăm probabil că ne-am fi rătăcit și am fi ratat unele dintre încăperile fortificației-palat.



Fortul a fost construit în 1459 de conducătorul rajput Rao Jodha, șef al clanului Rathore, care a și fondat orașul ce îi poartă numele (Jodhpur înseamnă „orașul lui Jodha”). Practic, Jodha a mutat capitala Regatului Marwar din Mandore în Jodhpur, adică 9 kilometri mai la sud. Mandore era vechea capitală a Regatului Marwar, iar bătrânul fort din Mandore, vechi de 1.000 de ani, nu mai era sigur.


Cea mai mare parte a construcției de astăzi este ceva mai târzie, și datează din secolul al XVII-lea.


Mehrangarh este o succesiune de porți monumentale, curți impresionante cu balcoane din piatră sculptate minuțios în gresia roșiatică (numite jharokha), încăperi opulente aurite, acoperite de oglinzi de sus până jos sau pictate în culori vii.


Unele camere au mobila originală, în vreme ce altele au fost amenajate ca săli muzeale, fiecare cu o tematică diferită, de la arta miniaturală rajpută la o colecție de howdah (scaunele cu baldachin purtate de elefanți, în care stăteau mai-marii zilei).


Mehrangarh are în total 7 porți monumentale. Prima poartă pe sub care trec turiștii când încep vizita se numește Jai Pol („Poarta victoriei”), și a fost construită în 1806 de un maharajah al Marwarului pentru a celebra victoria împotriva statelor vecine Jaipur și Bikaner.


Ce este foarte interesant este că, și în ziua de astăzi, fortul se află tot în posesia clanului Rathore, condus de Gaj Singh al II-lea, care este și Maharajah al Jodhpurului din 1952. Deși toate titlurile regale și princiare, inclusiv cel de maharajah, au fost abolite în India din 1971, iar fostele dinastii și-au pierdut privilegiile și rentele, unele familii rămân în continuare extrem de puternice și de bogate, iar fostele titluri continuă să fie folosite în contexte neoficiale.



Aproape de Loha Pol (cea de-a șasea poartă) veți vedea pe ziduri niște amprente de mâini ca niște mulaje din ghips vopsite în roșu.


Sunt urmele lăsate de soțiile maharajahilor și ale altor lideri rajpuți înainte de a se incinera, de vii, alături de soții lor defuncți (practica, numită sati, a fost interzisă de britanici în 1829, dar a supraviețuit în unele regiuni din India până la finalul secolului XX).







Prețul unui bilet pentru Fortul Mehrangarh: 600 de rupii (circa 32 de lei).

Cât am stat în India am vizitat 3 fântâni în trepte, așa-numitele stepwell-uri (despre cea care mi-a plăcut cel mai mult v-am povestit deja aici). Cea din Jodhpur este mai mică, și destul de ascunsă între clădirile din centrul orașului, însă cu ajutorul Google Maps am găsit-o ușor.

Construite în special în statele aride din nordul Indiei, stepwell-urile aveau rolul de a strânge apa de ploaie și din pânza freatică pentru ca oamenii să aibă mereu acces facil la apă proaspătă. Cu ajutorul treptelor, puteau coborî ușor până la nivelul luciului de apă.

Cea din Jodhpur, numită Toorji ka Jhalra, a fost construită în 1740 din inițiativa soției maharajahului de atunci. Precum Fortul Mehrangarh, este sculptată în același tip de gresie roșiatică atât de caracteristică orașului.
De pe un panou informativ expus lângă fântână am aflat și că, în vechime, fântâna era folosită în special de femei, deoarece strânsul și depozitarea apei în gospodărie cădea în sarcina lor. Acum, treptele Toorji ka Jhalra sunt un fel de „Spanish Steps” (deși, din ce am citit, autoritățile din Roma le-au interzis vizitatorilor să mai stea pe ele).


Când am vizitat noi stepwell-ul, pe înserat, treptele erau pline de tineri, mulți dintre ei localnici, care își făceau selfi-uri ori pur și simplu se relaxau pe marginea fântânii. Unii veniseră pe motociclete. Tot aici am văzut și o tânără indiancă ce fuma (raritate în India, unde bărbații tind să se uite strâmb la femeile care fumează, după cum v-am povestit aici). Atmosfera era foarte destinsă și liniștită (fără claxoane), iar pentru scurt timp am avut impresia că mă aflu undeva într-un oraș european, foarte chill și modern.

A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineață și am pornit să vizităm „orașul albastru”. Numit astfel deoarece albastrul este culoarea dominantă a locuințelor din centrul vechi, Jodhpur are și un fel de galerie de picturi în aer liber, unde zidurile și pereții caselor ce delimitează aleile șerpuitoare au fost toate zugrăvite cu mandale, turbane zburătoare, păuni, rajpuți, indience care coc naan sau dansează înveșmântate în sariuri viu colorate.

Există mai multe teorii vizavi de motivul pentru care casele din Jodhpur erau vopsite în albastru. Una dintre teorii spune că, în regiune, brahmanii (casta preoților) obișnuiau să își văruiască pereții caselor în albastru, ei fiind printre puținii indieni care își permiteau pigmentul albastru dat de sulfatul de cupru.

O altă teorie este că locuitorii înstăriți își vopseau zidurile caselor cu sulfat de cupru pentru a ține la distanță termitele, care altfel ar fi distrus zidurile.


Oricare ar fi motivul, tradiția s-a păstrat până astăzi, iar acum chiar este încurajată pentru atragerea turiștilor. Sfatul meu este să nu uitați să priviți Jodhpur și de sus, din Fortul Mehrangarh, ce se înalță la peste 120 de metri deasupra orașului. Veți avea o cu totul altă perspectivă asupra „orașului albastru”.







Din centrul pictat în abastru am pornit pe jos spre următorul obiectiv, Jaswant Thada, urmărind aleile și străduțele înguste care ne purtau tot mai sus pe colina stâncoasă pe care a fost construit și fortul. Oamenii își vedeau de treburile lor, copiii se jucau, o bătrânică citea ziarul (o scenă pe care nu prea mai poți să o vezi în România, unde aproape toate ziarele au dispărut), unii făceau curat în fața casei, încât la un moment dat am avut impresia că ne plimbam prin curțile lor.

Una dintre marile mele frici înainte de a merge în India a fost posibilitatea să mă muște un câine. Citisem că țara e plină de câini vagabonzi, și cum am copilărit într-o Românie în tranziție, în care m-am trezit de multe ori cu câini repezindu-se la mine de sub mașinile parcate, ca să nu mai zic de cele câteva spaime trase când m-au mârâit haite nervoase, am decis să plec super-pregătită în India. Nu doar că mi-am luat un aparat cu ultrasunete pentru câini (care i-a făcut pe unii controlori de la aeroport să ridice suspicioși din sprânceană), dar mi-am făcut preventiv și vaccinul antirabic. Just in case, deoarece turbarea încă e destul de răspândită în India.


Ei, după ce am stat în India o lună, pot să spun că toată strategia mea de prevenție a fost un overkill de proporții. Deși am văzut o groază de câini aici, în niciun alt loc din lume nu am văzut câini mai placizi, mai leneși și mai neinteresați de trecători. Se coceau la soare ca niște plăcinte, și aveau efectiv agresivitatea unei cârpe. La un moment, chiar pe drumul spre Jaswant Thada, în drum stătea un câine atât de apatic, încât mai-mai să-l calce un indian care împingea o roabă. Doar în ultima clipă, când deja îl ciupise puțin de coadă, s-a ridicat și s-a dat la o parte.

Jaswant Thada este un cenotaf construit în anul 1899 de maharajahul Sardar Singh în memoria tatălui său, Jaswant Singh II, care a fost unul dintre cei mai importanți conducători ai statului Jodhpur, în timpul căruia s-au făcut progrese remarcabile, ca de exemplu introducerea telegrafului și a căilor ferate.


Monumentul funerar este clădit din marmură albă, iar când soarele strălucește puternic este chiar o provocare să poți să privești cenotaful fără să îți ferești privirea.


În interior sunt expuse mai multe portrete ale maharajahilor din Jodhpur, iar din grădina în trepte din curtea monumentului se deschide o perspectivă minunată asupra Fortului Mehrangarh. Prețul unui bilet: 50 de rupii (2,7 lei).






Mandore Gardens este un alt loc ce mi-a plăcut extraordinar de mult. Este un parc public, plin de temple, muzee, arbori seculari și flori viu colorate. Se află în orașul Mandore, la 9 km nord de Jodhpur.


Grădina publică este deschisă de la 8 dimineața până la 8 seara. Sunt foarte multe lucruri interesante de văzut aici, așa că v-aș recomanda să alocați cam 3-4 ore vizitei.


Am prins o vreme splendidă, cu cer „ca oglinda”, exact ca în cântecelul din copilăria noastră, cel cu sosirea primăverii. De fapt, aș putea spune că vremea a fost chiar „prea frumoasă”, deoarece simțeam pe propria ceafă cum soarele dogorea puternic. Prin urmare, m-am înfășurat într-o eșarfă, deși muream de cald.

Mandore este un oraș mai vechi decât Jodhpur (cum v-am zis anterior, a fost capitala Regatului Marwar înainte ca Rao Jodha să o mute în Jodhpur).

În afară de vechiul fort ruinat din Mandore și de templele hinduse din piatră, cu turnulețe piramidale tipice și interioare înțesate de statui ale zeilor și zeițelor, în Mandore Gardens se poate vizita și un muzeu care este deschis de sâmbătă până joi între 9 dimineața și 6 seara.



Prețul unui bilet este de 50 de rupii (2,7 lei). De la portrete ale conducătorilor din regiune până la statui erotice sculptate în piatră, în micul muzeu am găsit o grămadă de exponate interesante.


Tot în Mandore Gardens, în fața unuia dintre temple, am dat peste o nuntă. Mai precis, peste 2 miri care îndeplineau ceremonia focului sacru. Numită saptapadi („șapte pași”), ceremonia care presupune înconjurarea unui foc este considerată cea mai importantă etapă din ritualul căsătoriei la hinduși. Legați printr-un nod, mirele și mireasa trebuie să facă 7 pași în jurul focului sau să îi dea roată de 7 ori, în timp ce își spun jurămintele. La final, cei 2 sunt considerați căsătoriți.

Întâlnirea cu mirii a fost unul dintre momentele care m-au emoționat cel mai mult în excursia noastră în India. A fost pur și simplu copleșitor să întâlnesc, pe viu, un obicei care datează din epoca vedică. Pentru că da, ceremonia focului sacru este extraordinar de veche, fiind descrisă în Rig Veda (text ce datează de la 1.200-1.000 î.Hr.). Deci ceremonia la care am avut norocul și privilegiul să asistăm are vreo 3.000 de ani vechime! Fabulos, din punctul meu de vedere.
„Vechimea” tuturor lucrurilor este, de altfel, unul dintre pricipalele aspecte care m-au fascinat și continuă să mă fascineze la India. În Mandore Gardens, la mica ceremonie, m-am simțit preț de câteva minute un pui de antropolog. Mirii au fost foarte drăguți și au făcut câteva poze cu noi.






Așadar, Mandore Gardens a fost o experiență minunată. Dar trebuie să vă spun că a fost și oarecum obositoare deoarece a fost locul în care ne-am pozat cel mai mult cu trecătorii. În India este o adevărată nebunie cu pozele cu turiști străini. Din ce am citit, pentru localnici este vorba de un fel de mândrie de a avea poze cu străinii care le vizitează țara. Din acest motiv, în locurile super turistice cum sunt forturile e imposibil să scapi fără să te abordeze cel puțin 4-5 indieni ca să faci poze cu ei. Pentru mine a fost o bucurie de cele mai multe ori, deși în unele zile – precum cea petrecută în Mandore Gardens – a devenit obositor.
Cred că în ziua petrecută în grădina publică am făcut poze cu pe puțin 40-50 de trecători care ne-au cerut asta. Nu exagerez. Doar o familie avea vreo 10 membri și ne-am pozat, pe rând, în diferite combinații și cu diferite telefoane.
La finalul vizitei, când stăteam epuizată pe o bancă, a trecut pe lângă mine un grup de indience care mi-au făcut semne să fac poze cu ele și, recunosc, m-am prefăcut că nu le văd pentru că efectiv nu mai puteam. Știu că sună urât – și probabil că și este într-o anumită măsură – dar vorba senatorului Marinescu care a aruncat cu apă în interlocutoarea lui într-un studio TV: „Îmi cer scuze, s-a-ntâmplat.”
Poate că nu pare mare lucru să stai la poze, dar la un moment dat, cu toată bunăvoința, preferi să îți vezi de vizita ta la muzeu, fort, templu etc. În orice caz, dacă ajungeți în India, atunci când vizitați un obiectiv turistic important, luați în calcul și timpul pe care îl veți petrece făcând poze cu localnicii (bineînțeles, dacă sunteți dispuși la acest lucru; până la urmă, nu este obligatoriu și nu ar trebui să vă simțiți obligați să faceți ceva cu care nu vă simțiți confortabil).

Ultimul obiectiv turistic pe care l-am văzut (din păcate doar de afară, de la distanță) a fost Palatul Umaid Bhawan. Voiam să mergem seara și să mâncăm la unul dintre restaurantele din clădirea impunătoare, însă când am ajuns în fața gardului, unul dintre militarii staționați în față ne-a spus că palatul era închis pentru public deoarece într-una din săli avea loc o nuntă.

Așa că a trebuit să ne mulțumim cu uitatul peste gard și cu o poză cu unul dintre soldați. Dacă aveți șansa să prindeți o zi cu acces liber, palatul chiar merită să fie vizitat. Construit între anii 1928-1943 din gresie cafeniu-gălbuie, Palatul Umaid Bhawan este la ora actuală una dintre cele mai mari reședințe private din lume. Proprietarul său este același Gaj Singh al II-lea de care vă vorbeam și mai devreme, conducătorul clanului Rathore și totodată cel care deține titlul (neoficial) de Maharajah al Jodhpurului.
O parte din palatul ce are aproape 350 de camere este folosită ca reședință principală de familia maharajahului, o parte este muzeu, iar o parte a fost transformată în hotelul de 5 stele Taj Umaid Bhawan Palace Jodhpur, administrat de Taj Hotels, lanțul de hoteluri de lux ce face parte din celebrul grup indian Tata. Tot aici sunt și două restaurante, Risala și Pillars, pe care am fi vrut și noi să le încercăm. Dar rămân pe data viitoare.

Dacă vreți să mergeți în India, v-ar putea fi de ajutor și:
După 25 de ani. Cum mi-am împlinit un vis din adolescență în Madurai, orașul cu mii de statui colorate din sudul Indiei
4 zile în Delhi, prin smog și mizerie. Am strâns din dinți și am descoperit o mulțime de locuri care mi-au rămas în inimă
Agra dincolo de Taj Mahal. 4 locuri pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi în capitala mogulilor
Din tren în avion. Cum am străbătut India și cât au costat zborurile cu avionul și călătoriile cu trenul
4 escrocherii pe care le-am trăit pe propria piele în India. Plus un posibil scam la care să fiți atenți
Superlativele. TOP 7 locuri care mi-au plăcut cel mai mult în India
Cât de sigură este o călătorie în India pentru o femeie?
Cum să supraviețuiești în traficul din India. Aventurile mele în 10 orașe
Cea mai frumoasă cazare la care am stat în India. Haveli-ul de basm din inima „Orașului Roz”
Cele mai frumoase 4 peșteri sculptate pe care le-am vizitat în India
10 hoteluri în care am stat în India. Cât au costat și unde mi-a plăcut cel mai mult – sfaturi de călătorie
Sub soarele nemilos din sudul Indiei, pe plajele cu temple de la Golful Bengal. Mahabalipuram și Kanchipuram, orașele dravidiene din Tamil Nadu