Madurai a fost cel mai sudic punct atins în călătoria noastră de o lună prin India. Cu o populație de aproape 2 milioane de locuitori la ora actuală, orașul din statul Tamil Nadu poate fi considerat, după standardele indiene, un oraș mediu. Madurai nu este neapărat unul dintre obiectivele tipice vizitate de turiștii care ajung în India (cele mai promovate atracții sunt cele din nord, din așa-numitul Triunghi de Aur – New Delhi, Agra și Jaipur). Însă pentru mine Madurai era un loc special, de care se leagă întreaga „nebunie” cu India, ca să zic așa. De aici a început totul, acum foarte mulți ani (ehei, cam 25 de ani, chiar un sfert de veac).

Nu mai țin minte exact, dar cândva în adolescență am văzut la televizor un documentar în stil National Geographic despre Templul zeiței Meenakshi din Madurai. Camera se plimba peste puzderia de statui de zei, zeițe, demoni și alte personaje mitologice care împodobeau turnurile înalte alte templului, iar sculpturile colorate păreau că nu se mai termină. Erau cu sutele și învăluiau porțile de intrare în templu pe toate părțile, de sus până jos, ca o armată de spiriduși pestriți. În fața turnurilor înțesate de figuri înghesuite unele într-altele, care de care în poziții mai bizare și vopsite în culori mai turbate, îmi imaginez că mintea mea a exclamat, precum țăranul care a văzut prima dată o girafă la zoo, „așa ceva nu există!”.

Ulterior, am regăsit templul cu sculpturile colorate într-un atlas despre vechile și noile minuni ale lumii (pe care îl am și acum în bibliotecă), iar locul a căpătat un contur tot mai clar în mintea mea de copil. Templul din sudul Indiei, închinat unei zeițe pe nume Meenakshi, îmi vorbea despre lumi exotice și îndepărtate, cu obiceiuri diferite de ale noastre, unde femeile purtau veșminte largi în culori vii și flori de lotus în păr. Astfel, imaginea Indiei ca un ținut straniu, dar tulburător de frumos, în care e musai să ajung la un moment dat, s-a cimentat de-a binele în mintea mea și nu a mai dispărut niciodată.

Și iată că, după vreo 25 de ani de când am auzit prima dată de Madurai și de fabulosul templu cu statui din oraș, am reușit să ajung aici. Mi-a luat ceva timp 🙂 Și cred că dacă nu aș fi avut-o alături de mine pe prietena mea, probabil că nu aș fi ajuns nici acum. Spun asta deoarece în momentul în care am început să creionăm traseul pentru călătoria din India, mi se părea greu de ajuns, în aceeași excursie, și în sud și în nord. Distanțele foarte mari (între Madurai și New Delhi sunt cam 2.500 de kilometri sau 2 zile de mers non-stop cu trenul ori cu mașina) mă descurajau și tindeam să las Madurai și sudul Indiei pe altă dată. Dar când i-am zis Mariei de îndoielile mele, mi-a tăiat-o scurt, cu o siguranță care m-a dezarmat: „O să mergem și în Madurai.”

Așa că am sosit și în Madurai, după un zbor foarte plăcut cu compania IndiGo, cu plecare din Goa și escală în Bengaluru. Deoarece nu aveam în plan să vizităm decât marele templu din centrul orașului, nu am luat decât o noapte de cazare în Madurai, la hotelul Avenue 11 Premium Stays, pe care vi-l recomand.

Cum vă spuneam și la începutul articolului, Madurai se află în statul Tamil Nadu, cel mai sudic din India. Locuitorii de aici vorbesc tamila, o limbă din marea familie a limbilor dravidiene, atestată de circa 2.300 de ani, și complet diferită de limbile indo-europene din care face parte și hindi, cea mai vorbită limbă din subcontinentul indian.

După numele popoarelor și ale familiei lingvistice, și templele din sudul Indiei se numesc „dravidiene”. Sunt diferite de cele din alte zone ale Indiei și au anumite elemente arhitecturale definitorii, ca de exemplu porțile uriașe de intrare (numite gopuram) în complexele religioase, care de multe ori sunt mai înalte decât clădirile din interior, unde se află altarul zeului principal (cel care dă numele templului).

În cazul Templului zeiței Meenakshi din Madurai, aceste gopuram sunt împodobite cu miile de statui colorate despre care vă vorbeam mai sus. Meenakshi, care este zeița tutelară a orașului Madurai, este considerată o formă a zeiței Parvati (soția lui Shiva, unul dintre cei mai importanți zei hinduși).

Deși unele ziduri din templu datează de pe la 1200, templul a căpătat forma sa actuală prin secolele XVI-XVII, în timpul regatelor hinduse care au recucerit sudul Indiei din mâinile cuceritorilor musulmani (pe la începutul secolului XIV templul a fost jefuit și distrus de Sultanatul de la Delhi).

Templul este foarte spectaculos, însă înainte de a-l vizita e bine să știți câteva lucruri importante. În primul rând, turiștii nu au voie să intre în incinta templului cu telefoanele mobile. Toate dispozitivele trebuie lăsate la vestiare și sunt puse în niște casete închise cu cheia. Sunt interzise și gențile sau rucsacurile. Am avut o reținere în a-mi lăsa telefonul mobil pe mâinile altcuiva (fără internet și telefon n-ai nicio șansă să te descurci în India), dar nu s-a întâmplat nimic, l-am primit înapoi la finalul vizitei.

Neavând voie cu telefonul, nu am putut să fac decât poze din exterior, cu turunurile gopuram. Poate părea ciudat că nu este voie să se facă niciun fel de fotografie în interior, însă Templului zeiței Meenakshi din Madurai este un templu „viu”, adică un lăcaș de cult în folosință, unde vin sute de credincioși în fiecare zi, iar turiștii cuprinși de febra fotografiilor (eu sunt unul dintre ei, recunosc 🙂 ) i-ar putea deranja. De altfel, la majoritatea templelor care încă funcționează ca lăcașe de cult în India nu am avut voie să fac poze în interior. Nu mă refer la siturile arheologice și la templele istorice, cum sunt cele incluse în UNESCO. Este vorba doar de cele în uz.

Pentru mine însă, gopuram-urile erau oricum cele mai spectaculoase elemente ale templului, iar pe ele le-am putut fotografia în voie. Probabil că sunt influențată și de povestea din adolescență, însă turunurile copleșite de statui mi se par și acum cel mai interesant element arhitectural al templului.

Un alt lucru important de știut este că nimeni nu poate intra încălțat în incinta templului, nici măcar în curțile interioare. Toate perechile de pantofi se lasă la intrare. Una dintre temerile mele era că mă vor obliga să-mi dau jos inclusiv șosetele deoarece așa citisem că au pățit alți turiști (și complet desculță nu prea îmi venea să merg, mai ales că pe jos nu e tocmai curat). Din fericire, nu ne-a zis nimeni nimic când am păstrat șosetele în picioare (iar la final le-am aruncat – pe jos e destul de mult găinaț de porumbei).

În total, templul are 14 gopuram, mai mici sau mai mari. 4 dintre porțile-turn decorate cu statui se află pe zidul ce înconjoară complexul religios (câte un portal piramidal pentru fiecare punct cardinal). În trecut, acestea 4 aveau rolul de punct de reper pentru pelerinii care veneau în Madurai și voiau să ajungă la templu. Cel mai înalt gopuram este turnul sudic, ce are 52 de metri înălțime. În schimb, tururile gopuram din interior, mai scunde, funcționează ca porți de intrare în templele și altarele din complexul religios.

Nu aș putea să vă spun cu siguranță câte statui împodobesc cele 14 turnuri ale templului Meenakshi, dar cu siguranță este vorba de mii. Unele surse spun că sunt 4.000 de statui pe cele 4 gopuram mari, altele că sunt 30.000 sau chiar 40.000 în tot templul. Nu mi se pare exagerat numărul deoarece toate turnurile sunt acoperite pe toate părțile de figuri mitologice: nu există niciun loc lăsat gol. Statuile au fost făcute din stuc (combinație de mortar și ipsos), după care au fost vopsite în culori aprinse. Totuși, nuanțele s-au mai stins de-a lungul timpului, iar una dintre primele impresii pe care le-am trăit când am ajuns în fața unui gopuram a fost că statuile nu sunt așa de viu colorate cum le văzusem eu în cărți, la televizor și pe internet.

Templul are două altare principale – unul închinat zeiței Meenakshi, și unul pentru soțul său, Sundaresvara, o formă a lui Shiva. Nu am reușit să vizităm niciunul dintre ele deoarece coada credincioșilor care așteptau să intre în lăcașul zeilor era uriașă. Cred că erau sute de oameni care stăteau la rând, așa că nici nu am luat în calcul să ne așezăm și noi la coadă. Însă, dincolo de turnurile gopuram, nu altarele zeilor reprezintă atracția principală a templului, ci așa numita Sală a Celor 1000 de Coloane. Numele nu este o exagerare: sala, care în trecut era un spațiu unde se odihneau pelerinii care veneau la templu, chiar are plafonul susținut de aproape 1.000 de stâlpi din piatră: 985 mai precis, deoarece în locurile în care ar fi trebuit să fie ultimii 15 au fost construite altare pentru zei.

Sala, construită în 1569, îți taie respirația. Ce este uluitor e că cei aproape 1.000 de stâlpi nu sunt simple coloane, ci sunt sculptați, astfel încât fiecare stâlp este practic o sculptură: dansatoare celeste, zei, zeițe și bizarii yali cu trompe, niște ființe mitologice cu trup de leu și cap de elefant.

Cum vă spuneam, nu am putut să fac fotografii, dar puteți să vă faceți o idee din pozele de mai jos de pe Wikipedia, făcute probabil într-o perioadă în care fotografiatul era permis și în interior:

Vizita noastră la Templul zeiței Meenakshi s-a încheiat într-o curte interioară, pe treptele de piatră ce coborau spre unul dintre bazinele sacre cu apă, folosite în mod tipic de credincioși pentru a se îmbăia și purifica. Era pe finalul zilei, iar un soare portocaliu se zărea peste acoperișul templului, alături de silueta unui gopuram. De pe ultimele trepte ale bazinului, am privit cum globul roșiatic din zare cobora încet spre linia orizontului și-și pierdea tot mai mult din strălucire. Mi se parea că scena la care eram martoră era fix imaginea Indiei exotice din adolescența mea, pe care o căutasem atâta timp.

Deoarece am vizitat templul chiar în prima zi în care am ajuns la Madurai, iar a doua zi aveam pe seară zborul spre Chennai, ne-am petrecut ziua următoare vizitând alte obiective din oraș, pe care inițial nici nu le aveam în plan. Cel care ne-a povestit despre ele a fost un tânăr pe care l-am întâlnit pe plajă în Goa. Băiatul a intrat în vorbă cu noi și, deoarece era de loc din Madurai, ne-a recomandat să mergem să vizităm și Palatul Thirumalai Nayakkar Mahal, de care nu auzisem până atunci.

Palatul a fost construit în secolul al XVII-lea de un rege din dinastia Nayaka, ce a stăpânit în trecut cea mai mare parte din actualul stat Tamil Nadu.

În palat, care se pare că în vechime era de 4 ori mai mare decât structura ce a supraviețuit, locuia regele împreună cu familia sa. Ulterior, în timpul stăpânirii britanice, palatul a fost transformat în cazarmă, iar mai apoi în fabrică de hârtie.

Când l-am vizitat noi, palatul încă era în renovări, însă o bună parte a clădirii era deja restaurată și proaspăt vopsită.

Construcția îmbină elementele indiene cu cele europene, motiv pentru care a apărut și o legendă locală care spune că regele Nayaka a angajat un arhitect italian care a proiectat complexul, rezultând o clădire cu arhitectură dravidian-italiană.

Este posibil ca arhitectura palatului să fi fost influențată de europeni, mai ales că în acea perioadă Madurai avea legături comerciale și era vizitat de negustori, misionari și călători europeni.

Ultima atracție pe care am vizitat-o în Madurai a fost Catedrala Sfânta Maria, ce a fost construită în stil neogotic în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Când am vizitat-o, în interior erau doar vreo 4-5 credincioși, însă orașul Madurai are o comunitate mărișoară de creștini (peste 5% din populație la ultimul recensământ, cel din 2011, când au fost numărați peste 1 milion de locuitori; ar înseamna, așadar, cam 50.000 de creștini).

Pentru cumpărături puteți merge în zona cu bazare din jurul Templului zeiței Meenakshi, unde veți găsi fel de fel de lucruri, de la haine la vase, și de la flori de lotus la tămâie. Eu am cumpărat din bazar un set de suporturi din plastic pentru farfurii. Doar aveți grijă ca atunci când îi întindeți banii vânzătorului să nu îi dați cu stânga.

Deși știam că stânga este considerată impură de către indieni și că nu trebuie niciodată să iei sau să dai ceva cu mâna stânga, bineînțeles că am uitat și când i-am întins omului banii, a dat din cap nemulțumit și a zis ceva dezaprobator.

Mi-am dat seama de greșeală și m-am corectat, dar se pare că omului tot nu i-a convenit ceva deoarece, după vreo 10 minute în care căscasem gura și pe la alte magazine, a venit la mine și a început să-mi vorbească serios. Nu înțelegeam o iotă, dar tot gesticula spre suporturile din plastic cu mandale, pe care le băgasem în geantă. Năucită, le-am scos și i le-am dat, iar omul le-a desfășurat, apoi le-a făcut sul la loc (exact cum erau și înainte, înfășurate de mine) și mi le-a întins cu mâna dreaptă. A zis ceva, iar eu le-am luat cu mâna dreaptă și le-am pus din nou în geantă. Și a plecat, lăsându-ne pe mine și pe prietena mea uluite, încercând să ne dăm seama ce a vrut să spună autorul. Nici până în ziua de azi nu am ajuns la o concluzie clară. Final deschis, fiecare înțelege ce vrea. 🙂

Dacă vreți să mergeți în India, v-ar putea fi de ajutor și:

4 zile în Delhi, prin smog și mizerie. Am strâns din dinți și am descoperit o mulțime de locuri care mi-au rămas în inimă
Agra dincolo de Taj Mahal. 4 locuri pe care nu trebuie să le ratezi dacă ajungi în capitala mogulilor
Din tren în avion. Cum am străbătut India și cât au costat zborurile cu avionul și călătoriile cu trenul
4 escrocherii pe care le-am trăit pe propria piele în India. Plus un posibil scam la care să fiți atenți
Superlativele. TOP 7 locuri care mi-au plăcut cel mai mult în India
Cât de sigură este o călătorie în India pentru o femeie?
Cum să supraviețuiești în traficul din India. Aventurile mele în 10 orașe
Cea mai frumoasă cazare la care am stat în India. Haveli-ul de basm din inima „Orașului Roz”
Cele mai frumoase 4 peșteri sculptate pe care le-am vizitat în India
10 hoteluri în care am stat în India. Cât au costat și unde mi-a plăcut cel mai mult – sfaturi de călătorie

• india
• madurai