Bali este o insulă a cascadelor. În cele două săptămâni și jumătate cât am stat aici am văzut vreo 4 cascade – să le numim „faimoase” – de pe insulă, însă pe oriunde mergeam vedeam noi și noi panouri și reclame la alte cascade de care nici măcar nu auzisem. Nu știu dacă le-a numărat cineva, dar sunt cu siguranță câteva zeci de cascade pe toată insula.

Preferata mea a fost, de departe, cascada Sekumpul (care se citește „scumpul” în limba balineză, după cum ne-au spus localnicii).

Am ajuns la cascada Sekumpul pornind din Lovina, o plajă aflată în nordul insulei Bali, acoperită de un nisip negru, vulcanic.

În timp ce mașina condusă de șofer se strecura pe șoseaua îngustă și șerpuită ce urca de la nivelul mării tot mai sus, spre munții acoperiți de jungla umedă, prin fața noastră treceau o mulțime de așezări balineze, cu orezării de un verde strălucitor și temple hinduse din piatră și cărămidă decorate cu statui de zei și zeițe.

Tânărul nostru șofer asculta Steven & Coconut Treez, o formație indoneziană din Jakarta care cântă reggae, și care mă îndemna la leneveală. Doar claxoanele – multe și dese – ale șoferului mă mai scoteau din visare (era un fel de claxonat „hiperpreventiv”, adică de fiecare dată când trecea pe lângă un om de pe marginea drumului, când se apropia de o mașina sau înainte să intre într-o curbă). Am auzit că în India se claxonează la fel, adică extrem de mult, și că a devenit cumva parte din cultura mersului cu mașina. În Bali e posibil să aibă legătură cu drumurile extrem de înguste.

După vreo oră de urcat șoferul a oprit într-o parcare unde ne-a întâmpinat imediat un ghid local. La toate celelalte 3 cascade pe care le văzuserăm până atunci am putut să mergem fără ghid, doar plătind o mică taxă de intrare de 20-30.000 de rupii indoneziene (adică 5-8 lei).

Aici însă trebuia să alegem unul dintre pachetele oferite de ghizii locali, pachet care includea taxa de vizitare și serviciile ghidului. Nu voiam să facem prea mult trekking prin junglă, așa că am ales cea mai ieftină variantă, de o oră – o oră și jumătate, care costa 125.000 de rupii de persoană (33 de lei).

Cel care ne-a însoțit a fost Nioman, un localnic de 50 de ani născut chiar în satul Sekumpul, cel care dă și numele cascadei.

Mic de statură, cu părul încă negru și cu o figură de copil, vorbind o engleză surprinzător de bună, mult peste cea a unor șoferi pe care i-am întâlnit în Bali, Nioman ne-a explicat ce se întâmplă cu banii pe care turiștii îi dau pentru a vedea cascada Sekumpul: o mică parte ajunge la autoritățile centrale, o mică parte la el, pentru serviciile de ghid, iar cea mai mare parte ajunge la comunitatea locală.

Banii se împart egal între oameni, iar localnicii îi cheltuiesc pe ce au nevoie. Multe dintre plantele cultivate aici dau un singur rod pe an, ne-a explicat, și a continuat: „And we have to eat all year” („Și trebuie să mâncăm tot anul”).

De exemplu, orezul are în satul Sekumpul doar două culturi pe an deoarece satul este la altitudine mare și are probleme cu apa necesară pentru irigații. În zonele mai joase din Bali se fac 3 culturi de orez pe an.

În schimb, nucile de cocos și fructele de cacao cresc tot timpul anului și pot fi culese oricând.

Pentru a mai face un ban, localnicii vând cafea, mirodenii, și uneori și fructe (de pildă, durienii din Sekumpul – niște fructe urât mirositoare, dar despre care se spune că au un gust foarte bun dacă poți trece peste mirosul lor putrid – ajung până în insula Java).

Pe drumul spre cascadă, Nioman mi-a arătat fructul de cacao – mi s-a părut un fruct surprinzător de mare, eu îmi imaginam niște boabe mici ca de cafea, durieni, jackfruit, mango, papaya lunguiețe și superba floare hibiscus, o adevărată splendoare roșie.

Sunt și maimuțe în jungla din jur, dar sunt sălbatice și fug atunci când aud oamenii, ne-a spus ghidul.

Tot vorbind, am ajuns în primul punct de unde am putut vedea cascada, de pe buza unei prăpăstii, iar inima mi s-a făcut mică: era pur și simplu splendidă. „M-am felicitat” în gând că am ținut neapărat să o văd. Cele 3 șuvoaie principale care se prăbușeau din vârful muntelui – motivul principal pentru care am vrut să văd această cascadă și nu alta – formau un curcubeu diafan la baza căderii de apă. În jur, munții erau acoperiți de un strat gros de junglă verde și caldă, iar în depărtare, prinsă între stânci, se zărea o altă cascadă înaltă și suplă.

Drumul spre cascadă nu a fost deloc unul greu, chiar dacă tot urcam și coboram. Motivul este simplu: ca să atragă turiști, localnicii au tăiat un drum prin junglă și au construit alei, scări, balustrade și un pod.

„Acum 14 ani nu era decât junglă aici, nu veneau turiști. Sătenii au făcut drumul, ei curăță și acum gunoaiele”, ne-a spus Nioman (din păcate, e adevărat, chiar și în acest loc uimitor unii turiști mai aruncă gunoaie și chiar l-am văzut pe ghidul nostru cum, atunci când am ajuns la baza cascadei, s-a aplecat ca să ia de pe jos o folie de plastic).

După ce au început să vină turiști aici, localnicii din Sekumpul au intrat în conflict cu oamenii din satul vecin, care susțineau că Sekumpul este, de fapt, cascada lor. Fiecare sat ținea cu dinții de cascada care se dovedise o mină de aur pentru acest sat sărac de munte.

„My waterfall… my waterfall…”, ne-a explicat conflictul Nioman.

Până la urmă, au ajuns la o înțelegere. În urmă cu 7 ani, localnicii din satul vecin au făcut și ei un drum pe partea lor de munte. E mai abrupt, iar taxa de vizitare este mai mare: 450.000 de rupii, cu tot cu prânz inclus, ne-a zis ghidul nostru, iar apoi și-a apărat cu mândrie drumul făcut de consătenii săi: din partea lor cascada se vede cel mai frumos.

„Unii oameni nu vor decât să o vadă de sus, nu vor să coboare”, a completat el.

La întoarcere, după ce s-au terminat scările, iar drumul a redevenit o alee cu suișuri și coborâșuri, un tip de lângă o căsuță ne-a strigat „Transport?”. I-am răspuns „No, we have” („Nu, avem”), gândindu-mă că ne întreba dacă avem nevoie de o mașină până la cazare. Dar Nioman ne-a zis că, de fapt, băiatul ne întreba dacă voiam să ne ia pe scuter până sus în parcare în cazul în care eram prea obosiți să mai facem drumul pe jos. O cursă era 25.000 de rupii. Aici, toată lumea trebuie să se descurce cumva 🙂

Nioman ne-a mai povestit că a fost în Ubud, un fel de „capitală culturală” a insulei Bali, în urmă cu 20 de ani, și a mers acum din nou, în urmă cu 6 luni. A fost uimit de cât de turistic au devenit orașul și așa-numita Pădure a Maimuțelor. Când ajunsese el acolo în urmă cu două decenii, pădurea „was natural” („era naturală”), o junglă adevărată. I-am spus că nouă ne-a plăcut foarte mult și așa cum este acum și că probabil în alt loc nu am fi avut unde să vedem atât de multe maimuțe în libertate.

L-am întrebat dacă a vizitat ceva din restul Indoneziei, o țară uriașă cu 17.000 de insule mari și mici. Mi-a spus că nu. Nu a plecat niciodată din Bali: „No, you need money, time” („Nu, ai nevoie de bani, de timp”).

Nioman are doi copii, o fată de 21 de ani și un băiat de 17 ani, care învață la oraș și vin în fiecare săptămână acasă. „Every week… papa”, a zis el, și și-a continuat fraza întinzând mâna, semn că cei doi vin și îi cer bani în fiecare săptămână.

Mi s-a rupt sufletul când am auzit că nu a plecat niciodată din Bali și că nu a mai văzut nimic din propria țară. Chiar dacă Bali e cu adevărat un paradis, Indonezia are o mulțime de alte locuri fabuloase. Mărturia lui nu a făcut decât să îmi întărească și mai tare convingerea că aceste taxe de intrare la diferite cascade, păduri sau alte monumente naturale sunt extrem de importante pentru comunitatea locală și că îi ajută pe oameni să aibă bani ca să-și trimită copiii la școală sau pur și simplu pentru a avea ce să mănânce.

M-am consolat cu gândul că poate copiii lui Nioman vor călători mai mult.

Dacă v-a plăcut acest articol și vreți să citiți și altele despre călătoriile mele în Asia, dați un Like paginii de Facebook.

• bali
• cascada sekumpul
• cascada sekumpul bali
• indonezia
• obiective turistice bali
• sekumpul